Copilul altcuiva nu e datoria fiului meu să-l hrănească!

Oksana a intrat grăbită, obosită după schimbul de la magazin. A aruncat geanta pe cuier și și-a scos pantofii. De obicei, în casă o întâmpina mirosul de mâncare și râsul Iuliei. Dar de data asta, era liniște. O liniște ciudată.

— Iulia? — a strigat ea, dându-și jos haina. — Ești acasă?

Niciun răspuns. Din bucătărie se auzea doar clinchetul tacâmurilor. Oksana a intrat acolo și a văzut-o pe Elisabeta, stând în capul mesei, cu o privire acră și fața roșie de nervi. Pe masă, trei chiftele aburinde stăteau într-o farfurie curată.

— Unde e copilul? — a întrebat Oksana, simțind cum o strânge stomacul.

— În camera ei, unde îi e locul. Copiii obraznici nu stau la masă cu adulții, — a spus soacra rece, fără s-o privească.

— Ce-ai spus? — a făcut un pas înainte Oksana. — Ce i-ai făcut fetei mele?

— Nimic. Doar i-am arătat limitele. Copilul altuia nu e treaba fiului meu. Dacă vrei să-i faci mofturile, fă-le tu, dar nu pe banii noștri.

Cuvintele i-au tăiat Oksanei respirația. A vrut să răspundă, dar în acel moment ușa camerei s-a deschis încet. Iulia stătea acolo cu ochii roșii și cu obrajii umezi.

— Mamă… — a spus încet. — Mi-era foame.

Atât i-a trebuit Oksanei. A trecut pe lângă soacră fără o vorbă, a luat farfuria cu chiftele și a pus-o în fața fetei.

— Mănâncă, iubito. Mănâncă liniștită.

Elisabeta a izbucnit:
— Tu o înveți prost! Așa începe: azi o chiftea, mâine o să ceară jumate din casă!

Oksana s-a întors, privind-o drept în ochi.
— Jumate din casă? Nu-ți face griji. O să plecăm din casa asta. Azi.

Elisabeta a râs disprețuitor.
— Și unde o să te duci, cu leafa ta de nimic? În chirie?

— Dacă trebuie, da. Mai bine într-o garsonieră mică, dar cu liniște, decât într-un palat plin de ură.

Apoi s-a întors spre fiica ei:
— Iulia, strânge-ți jucăriile. Plecăm.

Fetița a clipit mirată, neștiind dacă să creadă.
— Acum?

— Da, acum. Nu mai vreau să te văd plângând din cauza nimănui.

În timp ce Iulia își aduna lucrurile, Elisabeta continua să murmure nemulțumită, dar Oksana nu mai auzea nimic. În sufletul ei, se rupsese ceva. Ani la rând se temuse să plece, rușinată că nu are unde merge. Dar acum nu-i mai păsa.

Au ieșit din apartament fără să privească înapoi. Pe scări, Iulia și-a strâns mama de mână.
— Mamă, sigur o să fie bine?

Oksana i-a zâmbit, cu lacrimi în ochi.
— O să fie mai bine ca oricând. O să vedem ce înseamnă acasă, nu doar un acoperiș deasupra capului.

În acea seară, au dormit la o prietenă bună a Oksanei, într-o garsonieră mică, dar plină de căldură. Prietena le-a adus ceai cald și plăcinte cu mere. Iulia a mâncat cu poftă, iar mama ei o privea cu un amestec de durere și ușurare.

Nu aveau nimic sigur pentru ziua de mâine, dar pentru prima dată după mult timp, simțeau că respirația lor e liberă.

Elisabeta rămăsese singură, în bucătăria rece, cu farfuria plină de chiftele. Mirosul care altădată părea îmbietor acum i se întorcea pe stomac. Și pentru prima dată în mult timp, în liniștea aceea grea, a simțit că în pieptul ei s-a făcut un gol pe care nici toată mâncarea din lume nu-l putea umple.