Milionar deghizat în taximetrist, își ia propria soție în mașină

La puțin după ora trei, a văzut-o.

Bianca ieșea din mall ținând umbrela deasupra capului. Era îmbrăcată elegant, într-un palton crem și pantofi cu toc negri. Arăta impecabil.

Ca întotdeauna.

Adrian simți cum stomacul i se strânge.

Ea ridică mâna și îi făcu semn taxiului.

Fix lui.

Pentru o clipă, aproape că a pornit mașina și a plecat. Nu se simțea pregătit. Dar era prea târziu.

Bianca deschise portiera din spate și urcă fără să-l privească atent.

„Bună ziua. Până pe strada Paris, vă rog.”

Vocea ei calmă îi sfâșie sufletul.

„Sigur,” răspunse el răgușit, încercând să-și schimbe tonul.

Porniră.

Ploaia continua să cadă mărunt peste București, iar traficul se mișca greu.

Bianca părea agitată. Își frământa degetele și privea absent pe geam.

După câteva minute, telefonul ei sună.

Adrian strânse volanul atât de tare încât îi amorțiră palmele.

„Da…” răspunse ea încet.

Tăcu câteva secunde.

Apoi oftă.

„Nu mai pot continua așa.”

Inima lui Adrian aproape se opri.

„Nu… nu e atât de simplu.”

Vocea ei începu să tremure.

„Pentru tine poate e ușor să spui asta. Dar eu trăiesc de ani întregi într-o casă unde omul pe care îl iubesc nu mai există.”

Adrian simți un gol imens în piept.

„Bianca…” șopti el involuntar.

Ea nu-l auzi.

„Adrian trăiește doar pentru muncă. Pentru hoteluri. Pentru bani. Pentru imagine.”

Fiecare cuvânt îl lovea mai tare decât orice insultă.

„Știi când am mâncat ultima dată împreună fără telefoane sau întâlniri? Nici eu nu mai știu.”

Adrian își simți ochii umezi.

„Eu încă îl iubesc…” continuă ea cu glas frânt. „Asta e partea cea mai rea.”

El rămase nemișcat.

„Dar mă simt singură de ani de zile.”

Tăcere.

Apoi femeia de la celălalt capăt al apelului spuse ceva ce Adrian nu putu auzi.

Bianca închise ochii.

„Nu. Nu vreau să fug cu tine.”

Adrian încremeni.

„Ți-am spus de la început că între noi nu va fi nimic serios.”

Lumea lui se clătină.

„Tu doar m-ai ascultat când aveam nevoie să vorbească cineva cu mine.”

Lacrimile îi curgeau acum Biancăi pe obraji.

„Dar eu încă sper că soțul meu o să-și amintească într-o zi cine eram înainte să devenim doi străini în aceeași casă.”

Adrian simți că nu mai poate respira.

Toată săptămâna își imaginase trădări, minciuni și nopți petrecute cu alt bărbat.

Dar adevărul era mult mai dureros.

Își pierduse soția cu mult înainte ca altcineva să apară.

Pentru că încetase să mai fie prezent în viața ei.

Taxi-ul opri în fața unei cafenele mici.

Bianca șterse rapid lacrimile și scoase câțiva bani.

„Mulțumesc…”

În clipa în care îi întinse bancnotele, Adrian își scoase încet ochelarii.

Bianca ridică privirea.

Și încremeni.

Culoarea îi dispăru instantaneu din obraji.

„Adrian…?”

Vocea îi era aproape stinsă.

El o privea în tăcere.

Nu cu furie.

Nu cu ură.

Ci cu o tristețe pe care ea nu o mai văzuse niciodată.

„De cât timp?” întrebă el încet.

Bianca începu să plângă.

„Nu te-am înșelat niciodată… îți jur.”

„Dar ai vrut să o faci.”

Ea coborî privirea.

Și asta fusese suficient.

Ploaia continua să bată în geamuri.

Oamenii treceau grăbiți pe trotuar fără să știe că, în taxiul acela vechi, o căsnicie întreagă se destrăma în liniște.

După câteva secunde lungi, Adrian inspiră adânc.

„Hai acasă.”

Bianca îl privi surprinsă.

„Nu țip?”

El clătină încet din cap.

„Nu mai vreau să pierd ce a mai rămas din noi.”

În acea seară, pentru prima dată după mulți ani, au stat unul în fața celuilalt și au vorbit până dimineață.

Fără telefoane.

Fără afaceri.

Fără măști.

Doar doi oameni care aproape se pierduseră unul pe altul.

Și care încercau, pentru ultima dată, să se regăsească.