Soțul meu a plecat cu fiica noastră de patru ani într-o excursie cu mașina
— Dacă nu-mi spui unde e Daria, te denunț la poliție.
S-a întors în pragul ușii.
— Fă-o. Să vedem cine te crede.
Apoi a trântit ușa.
Am rămas pe hol tremurând, cu obrazul arzând și gura uscată. Dincolo de ușă îl auzeam deschizând sertare și mutând lucruri, de parcă ar fi căutat ceva disperat.
N-am plâns.
Plânsesem deja trei luni.
În noaptea aceea am așteptat.
La două dimineața, Andrei a început să sforăie. Mereu sforăia când bea bere, iar în seara aceea băuse patru una după alta, stând în fața televizorului stins.
Am intrat încet în dormitor.
Trolerul lui era pe jos, lângă dulap. Nu avea lacăt.
M-am așezat în genunchi și am deschis fermoarul încet.
Înăuntru erau tricouri murdare, pantaloni plini de praf, bonuri mototolite de benzinărie, ambalaje de chipsuri și o șapcă pe care nu o cunoșteam. Mirosea a transpirație, benzină și pământ încins.
Am început să scot tot.
Nu am găsit hainele Dariei.
Nici pijamaua ei cu unicorni.
Nici sandalele roz.
Nici periuța mov.
Nimic.
Atunci am văzut compartimentul interior. Era închis cu un fermoar mai mic. Când l-am deschis, ceva mi-a căzut în poală.
O șosetă de copil.
Albă, cu o floricică galbenă cusută.
Era a Dariei.
Am recunoscut-o pentru că eu cususem floricica aceea după ce se rupsese materialul.
Am dus-o la nas.
Mirosea a umezeală.
Și a medicamente.
Am simțit că rămân fără aer.
Am continuat să caut cu mâinile tremurând până am găsit o pungă neagră împăturită. Înăuntru era o brățară de spital.
Nu scria „Daria Popescu”.
Scria:
„Pacientă minoră. Internare: Spital Județean Constanța. Fără însoțitor.”
Data era de acum două luni.
Două luni.
Andrei îmi trimitea poze cu apusuri în timp ce fiica mea intra singură într-un spital.
Mi-am acoperit gura ca să nu țip.
Sub brățară era o hârtie împăturită, pătată de cafea. Era o chitanță de curierat. Expeditorul era Andrei. Destinatarul era o femeie pe nume „Rodica V.” din Timișoara.
La conținut scria:
„Haine de copil și documente.”
Documente.
M-am ridicat cum am putut și am fugit în sufragerie. Mi-am căutat telefonul. Andrei îl lăsase pe blatul din bucătărie, convins că eram prea speriată ca să-l folosesc.
L-am deblocat cu mâinile tremurânde și am sunat ultimul număr necunoscut care mă apelase cu două săptămâni în urmă. Nu răspunsesem atunci pentru că am crezut că e reclamă.
A sunat o dată.
De două ori.
De trei ori.
O femeie a răspuns încet:
— Doamna Ioana?
Mi s-a oprit inima.
— Da. Cine este?
A urmat o tăcere. Apoi am auzit-o suspinând.
— Sunt asistentă la Spitalul Județean Constanța. Am încercat de multe ori să dau de dumneavoastră.
M-am sprijinit de chiuvetă.
— Unde este fiica mea?
Femeia a tras aer adânc în piept.
— Fiica dumneavoastră nu a ajuns la spital cu tatăl ei.
Am închis ochii.
— Atunci cu cine?
Asistenta a coborât vocea și mai mult, ca și cum cineva putea să o audă.
— Cu o femeie care a spus că este bunica ei.
— Fiica mea nu mai are bunică în viață.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
Apoi femeia a spus fraza care mi-a rupt viața în două:
— Atunci, doamnă… trebuie să veniți urgent, pentru că fetița nu figura în acte cu numele Daria. A fost înregistrată cu alt nume și cineva a semnat aprobarea să fie luată.
În acel moment, ușa dormitorului s-a deschis în spatele meu.
Andrei stătea acolo, palid, cu certificatul nostru de căsătorie într-o mână și pașaportul Dariei în cealaltă.
Și înainte să pot închide apelul, am auzit vocea fetiței mele la telefon, foarte încet, spunând:
— Mami… vino să mă iei…
Am simțit că mi se taie picioarele.
Telefonul aproape mi-a scăpat din mână.
— Daria! Puiul meu, unde ești?!
Dar înainte să mai aud ceva, apelul s-a întrerupt.
Am ridicat privirea spre Andrei.
Era alb la față.
Nu mai avea aroganța de mai devreme. Nu mai părea stăpân pe situație. Pentru prima dată în trei luni, părea speriat.
— Ce-ai făcut? — am șoptit.
El a înghițit în sec.
— Ioana… ascultă-mă…
— Unde e copilul meu?!
A făcut un pas spre mine.
— Nu e ce crezi.
— Atunci spune-mi ce să cred! Că ai dispărut cu ea trei luni? Că ai internat-o sub alt nume? Că ai dat actele unei femei necunoscute?!
Andrei și-a trecut mâna prin păr tremurând.
— Eu voiam doar să o protejez…
Am simțit că-mi explodează capul.
— S-o protejezi de cine?!
A tăcut.
Și tăcerea lui mi-a făcut mai mult rău decât orice răspuns.
Apoi a spus încet:
— De fratele meu.
M-am uitat la el fără să înțeleg.
Fratele lui, Sorin, locuia în Spania de ani buni. Venea rar în țară. Daria îl văzuse doar de câteva ori.
— Ce legătură are Sorin?
Andrei s-a prăbușit pe canapea și și-a acoperit fața.
— Acum patru luni m-a sunat. Avea datorii mari. Foarte mari. Mi-a spus că niște oameni îl caută și că știau de Daria.
Am încremenit.
— Ce oameni?
— Cămătari. Sorin luase bani de la cine nu trebuia.
Mi s-a făcut rău.
Andrei vorbea cu privirea în podea, ca și cum fiecare cuvânt îl distrugea.
— Mi-a spus că dacă nu plătește, o să vină după familie. După noi.
— Și tu ai crezut asta?!
— I-am văzut pozele, Ioana. Știau unde merge Daria la grădiniță. Știau unde lucrezi tu.
Mi-am dus mâna la gură.
Într-o clipă, totul a început să capete sens.
Frica lui.
Drumul.
Telefonul închis.
Schimbarea numelui.
— Atunci de ce n-ai mers la poliție?!
Andrei a râs amar.
— Pentru că Sorin deja mersese. Și după două zile l-au bătut aproape până l-au omorât.
Casa părea că se învârte.
— Și unde este Daria acum?
— În Timișoara. Cu Rodica.
— Cine e Rodica?
— Fosta asistentă a mamei mele. Singura persoană în care aveam încredere.
M-am apropiat încet.
— Atunci de ce n-ai spus adevărul?
Ochii lui s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că dacă cineva te urmărea… cu cât știai mai puțin, cu atât erai mai în siguranță.
Am izbucnit.
— M-ai lăsat trei luni să cred că fiica mea a murit!
A început să plângă și el.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
— În fiecare zi voiam să mă întorc… dar mi-era frică… Ioana, mi-era frică să nu-i fac rău fetei noastre.
Am rămas tăcuți câteva secunde.
Apoi am spus:
— Mâine mergem după ea.
Andrei a ridicat capul.
— Nu putem.
— Ba putem.
— Oamenii ăia…
— Nu-mi mai pasă.
Și chiar nu-mi mai păsa.
Trei luni trăisem ca o moartă.
Nu mai aveam nimic de pierdut.
În dimineața următoare am plecat spre Timișoara.
N-am vorbit aproape deloc pe drum.
Eu mă uitam continuu la pozele Dariei din telefon.
Ea în parc.
Ea dormind cu iepurașul în brațe.
Ea râzând cu înghețată pe toată fața.
Iar eu mă gândeam că un copil de patru ani nu ar trebui să știe ce înseamnă frica.
Am ajuns seara, într-un cartier liniștit de la marginea orașului.
Rodica locuia într-o casă mică, cu flori la geam și o curte îngrijită.
Când a deschis ușa și m-a văzut, a început să plângă.
— Slavă Domnului că ați venit…
N-am mai așteptat.
Am intrat alergând.
Și acolo, pe o canapea mică, cu iepurașul de pluș strâns la piept, stătea Daria.
Pentru o secundă, doar ne-am privit.
Apoi a țipat:
— Mami!
A fugit spre mine și am căzut amândouă în genunchi pe covor.
O țineam atât de strâns încât tremura.
Îi simțeam mirosul de șampon de copii și pielea caldă pe obraji.
Și atunci am început să plâng cu adevărat.
Nu de frică.
Nu de furie.
Ci de ușurare.
În noaptea aceea am dormit toate trei în același pat.
Eu, Daria și iepurașul ei de pluș între noi.
Iar înainte să adoarmă, fetița mea m-a întrebat încet:
— Mami… acum pot să merg acasă?
Am sărutat-o pe frunte și am închis ochii.
— Da, iubirea mea. Acum mergem acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.