Fără să anunțe, milionarul a decis să viziteze casa femeii care lucra pentru el

S-a oprit în fața unei porți vopsite cu albastru, scorojită pe margini. Din curte se auzea un câine lătrând și zgomotul unei cratițe lovite ușor de marginea chiuvetei. Emil a respirat adânc și a bătut. O dată. Apoi încă o dată, mai hotărât.

După câteva clipe, ușa s-a întredeschis. O femeie în halat de casă, cu părul strâns neglijent și ochii obosiți, l-a privit uluită.

— Domnu’ Emil?… Ce… ce căutați aici?

El zâmbi, puțin stingher.
— Bună dimineața, Iulia. Scuză-mă că am venit așa, pe nepregătite. Pot intra?

Ea a clipit de câteva ori, ca și cum încerca să-și dea seama dacă visează sau nu. Apoi a dat din cap și i-a deschis larg poarta.

Curtea era mică, dar curată. Pe o sfoară atârnau câteva haine spălate, iar lângă perete, un ghiveci cu mușcate roșii aducea un strop de viață. Emil a privit în jur, tăcut, rușinat parcă de opulența propriei case.

— Nu trebuia să vă deranjați, domnu’ Emil… chiar nu era nevoie, spuse Iulia, strângând repede niște farfurii de pe masă.

— Nu m-am deranjat, răspunse el calm. Am vrut doar să văd cum trăiești. Și poate… să te întreb ceva.

Privirea ei se lăsă în jos, dar un zâmbet timid îi tremura pe buze. Se vedea că nu era obișnuită cu asemenea vizite.

— Spuneți, ascult.

Emil s-a așezat pe un scaun de lemn, cu vopseaua sărită, și a rămas câteva secunde fără cuvinte. Atmosfera modestă, mirosul de cafea ieftină, tăcerea încărcată — toate îl loveau direct în inimă.

— De ce n-ai spus niciodată că ai un copil? a rostit el, într-un final.

Iulia s-a înțepenit. În clipa aceea, dintr-o cameră mică de la capătul holului, s-a auzit un tuse ușoară și un zgomot de jucărie. Emil și-a întors privirea, iar inima i s-a strâns.

— Nu voiam să se afle, murmură ea, încet. Mi-era teamă că dacă știați, o să mă dați afară.

— Să te dau afară? Dar de ce?

— Pentru că lipseam uneori mai devreme. Pentru că luam haine vechi din coșul de donații. Pentru că duceam mâncare acasă… pentru el.

În acel moment, din cameră a apărut un băiețel de vreo șase ani, cu ochii mari și părul ciufulit. Ținea în brațe o mașinuță stricată și l-a privit curios pe bărbatul în costum scump.

— Ăsta e Andrei, spuse Iulia, abia șoptind.

Emil s-a ridicat și s-a apropiat de copil.
— Bună, campionule, a zis zâmbind. Îți plac mașinile?

Băiatul a dat din cap. Emil a scos din buzunar o cheie de mașină și i-a întins-o.
— Ține-o. E de la camioneta mea, dar azi ești șoferul principal.

Andrei a râs, iar râsul lui sincer a umplut curtea mică. Iulia s-a așezat pe marginea scaunului, cu lacrimi în ochi.

— N-am vrut niciodată milă, domnu’ Emil. Doar… să-mi pot ține copilul aproape.

El s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— Nu-i milă, Iulia. E respect. Pentru tot ce ai făcut, pentru tăcerea ta, pentru felul în care ți-ai purtat greutățile singură.

Tăcerea s-a așternut din nou, dar de data asta era una caldă, liniștitoare. Emil s-a ridicat și s-a uitat în jur, ca și cum lua o hotărâre importantă.

— De azi înainte, nu mai vii să cureți casa mea. Vei lucra în biroul meu. Salariu dublu. Și o grădiniță bună pentru Andrei.

Iulia a rămas fără glas. Ochii i s-au umplut de lacrimi, dar zâmbetul ei, sincer și tremurat, spunea totul.

— Nu știu ce să zic…

— Spune doar „mulțumesc”, a rostit Emil, cu un zâmbet blând.

Și în acel moment, pentru prima oară în viața lui, a simțit că adevărata bogăție nu stătea în conturi sau în mașini scumpe, ci în a fi om. Cu inimă. Cu suflet. Cu bunătate.