Dădeam haine pentru o fetiță de 2–3 ani

…hăinuțele acelea pe care le trimisesem, frumos împăturite, curate, mirosind a detergent proaspăt. Lângă ele, era o scrisoare.

Am desfăcut-o cu emoție. Scrisul era stângaci, tremurat. „Doamnă dragă, nici nu știu cum să vă mulțumesc. Hăinuțele trimise de dumneavoastră ne-au fost de mare ajutor. Fetița mea, Maria, le-a purtat cu drag. Acum i-au rămas mici și m-am gândit că poate alt copil s-ar bucura de ele, așa cum s-a bucurat și ea. Vă trimit înapoi și ceva din sufletul nostru: o brățară împletită de Maria pentru fetița dumneavoastră.”

Am rămas cu scrisoarea în mână și lacrimile curgeau fără să le mai pot opri. Într-o lume în care toți aleargă după bani și uită să fie oameni, cineva mi-a reamintit ce înseamnă recunoștința adevărată.

Am scos brățărica din cutie — o sfoară simplă, colorată, împletită cu grijă. Nu valora nici doi lei, dar pentru mine era mai prețioasă decât orice bijuterie. Am pus-o la încheietură și am simțit căldura unui gest care nu are preț.

În zilele următoare, m-am tot gândit la femeia aceea. Mi-am imaginat cum trăiește, cum își ține copilul în brațe, cum luptă în fiecare zi cu grija zilei de mâine. Poate că nu are multe, dar are ceva ce mulți dintre noi pierdem pe drum — inimă.

Așa că m-am hotărât. Am adunat din nou hăinuțe, jucării, câteva cărți și un mic pachet de dulciuri. Le-am pus într-o cutie mare și le-am trimis fără să spun nimic. După vreo două săptămâni, am primit un mesaj: „Doamnă, nu trebuia… dar vă mulțumesc din suflet. Maria a sărit în sus de bucurie când a văzut ursulețul. Spunea că seamănă cu cel pe care îl visa.”

De atunci, între mine și acea femeie s-a legat ceva frumos, o prietenie fără interese, bazată doar pe bunătate. Nu ne-am întâlnit niciodată, dar ne știm sufletele.

Uneori, lumea nu se schimbă prin gesturi mari, ci prin cutii mici trimise din inimă. O haină, o jucărie, o vorbă bună – toate pot aduce speranță acolo unde pare că nu mai e nimic.

Într-o zi, am primit o altă fotografie: Maria, îmbrăcată frumos, cu o rochiță nouă, zâmbind larg, ținând în mână o pancartă făcută din carton: „Mulțumesc, tanti Ana!”

Atunci am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată. Ceea ce dăruiești din inimă nu dispare niciodată. Se întoarce, poate nu în bani, dar în zâmbete, în emoții, în oameni mai buni.

Și am zâmbit și eu, strângând brățărica la încheietură. Nu mai era doar un șnur colorat. Era dovada că binele, oricât de mic, are puterea să schimbe destine.