Mama a venit de Crăciun cu soțul ei italian, Antonio

m-am înșelat.

Mi-a dat 250 de lei și trei ciocolate pentru copii.

Atât.

Atât au valorat toți anii ăștia pentru ea.

În taxi, Antonio vorbea întruna despre restaurante, hoteluri și cât de frumos e centrul Bucureștiului în perioada sărbătorilor. Mama râdea lângă el, îmbrăcată într-o haină albă elegantă, de parcă era vedeta unui film.

Eu stăteam în față, lângă șofer, și mă uitam pe geam.

Când am ajuns acasă, Antonio a rămas câteva secunde în ușă, privind apartamentul nostru înghesuit.

Nu a zis nimic urât.

Dar am văzut expresia aceea scurtă de surpriză.

Mama însă n-a avut aceeași reținere.

— Vai… tot cu mobila asta stați? a întrebat imediat. Mihai, chiar nu v-ați gândit să renovați?

Soțul meu a zâmbit politicos.

— Încercăm să strângem bani.

— Păi trebuie să vă mișcați mai repede, a spus ea. Copiii cresc.

M-am dus direct în bucătărie ca să nu răspund ceva urât.

Copiii erau fericiți. Trăgeau de mâna lui Antonio, îi arătau jucării, îl întrebau dacă în Italia există Moș Crăciun.

Iar el, spre surprinderea mea, avea răbdare cu ei.

Le zâmbea.

Se așeza în genunchi ca să vorbească pe limba lor.

Mama, în schimb, își făcea poze lângă brad.

Seara, după ce copiii au adormit, am pus masa.

Antonio a gustat din sarmale și a ridicat sprâncenele încântat.

— Foarte bune! a spus într-o română stricată.

Mama a râs.

— Îl învăț eu.

Apoi s-a uitat prin sufragerie și a oftat teatral.

— Știi, în Milano avem o bucătărie cât tot apartamentul ăsta.

Am strâns furculița atât de tare încât m-au durut degetele.

Mihai a încercat să schimbe subiectul.

— Și cu ce vă ocupați acum?

Antonio a început să povestească despre mica lui firmă de mobilier. Vorbea calm, simplu. Nu părea omul bogat și arogant pe care mi-l imaginasem.

La un moment dat, mama s-a ridicat să răspundă la telefon pe balcon.

Atunci Antonio s-a uitat la mine.

— Mama ta vorbește mult, a spus zâmbind stânjenit.

Am pufnit fără să vreau.

— Nu știți nici jumătate.

El a rămas câteva secunde tăcut.

— Ea spune că tu ești supărată pe ea de mulți ani.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Pentru că m-a lăsat.

Antonio și-a lăsat încet paharul jos.

— În Italia… ea plângea des după tine.

Am râs amar.

— Nu suficient cât să vină acasă.

Nu știa ce să răspundă.

Nici eu nu mai aveam chef să continui.

În noaptea aceea, după ce au adormit toți, m-am dus în bucătărie să beau apă.

Și am auzit vocea mamei din sufragerie.

Vorbea cu Antonio, crezând că dormim.

— Nu înțeleg de ce e atât de rece cu mine.

— Pentru că suferă, a spus el încet.

Mama a tăcut puțin.

Apoi a oftat.

— Eu am făcut ce am putut.

M-am sprijinit de perete.

Pentru prima dată după foarte mulți ani, n-am simțit furie.

Doar oboseală.

A doua zi, mama a vrut să mergem la mall.

Eu am refuzat.

— N-am bani de cheltuit aiurea.

— Îți cumpăr eu ceva, a spus ea imediat.

— Nu am nevoie.

S-a enervat instant.

— Mereu faci pe victima.

Atunci am explodat.

— Victima? Tu ai plecat când eram copil! Nu erai acolo când am avut febră, când am terminat liceul, când m-am măritat, când am născut! Bunica m-a crescut, nu tu!

Mama a încremenit.

Copiii se uitau speriați din cameră.

Mihai i-a luat imediat și i-a dus în dormitor.

Mama și-a încrucișat brațele.

— Crezi că mi-a fost ușor în Italia?

— Nu știu. Pentru că niciodată nu mi-ai povestit nimic. Ai trimis bani din când în când și ai crezut că e suficient.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

Dar eu nu mă puteam opri.

— 250 de lei și trei ciocolate. Asta ai adus după zece ani?

Antonio s-a ridicat încet de pe canapea.

Mama s-a așezat brusc pe scaun și, pentru prima dată în viața mea, am văzut-o fără mască.

Obosită.

Îmbătrânită.

Mică.

— Nu știam cum să mă întorc, a spus încet. Mi-era rușine.

Cuvintele au rămas suspendate în aer.

Mi s-a pus un nod în gât.

— Rușine de ce?

A început să plângă în liniște.

— Că am ratat tot.

N-am spus nimic.

Pentru că o parte din mine voia încă să fie furioasă.

Dar altă parte vedea, în sfârșit, un om.

Nu doar mama care plecase.

Înainte să plece înapoi în Italia, după Crăciun, mama a lăsat pe masă un plic.

Înăuntru era un teanc de bani și o hârtie.

„Nu pot să repar anii pierduți. Dar vreau să încerc să fiu bunică măcar acum.”

N-am sunat-o imediat.

Au trecut câteva zile.

Apoi, într-o seară, când copiii desenau la masă, am format numărul ei.

A răspuns după primul ton.

— Alo?

Am închis ochii câteva secunde.

— Mamă… ce faci?