Un milionar vede un copil pe stradă purtând un lănțișor identic cu cel al fiicei sale dispărute.

Ferdinand se lăsă pe vine, privindu-l în ochi.

— Nu, băiete. Nici vorbă. Vreau doar să o văd. E fiica mea, Ruxandra.

Copilul îl privi o secundă, apoi, cu un soi de neîncredere amestecată cu milă, dădu din cap.
— Bine… veniți după mine.

Ferdinand îl urmă pe aleea care ducea spre marginea parcului. Soarele coborâse deja, iar umbrele se lungeau peste iarbă. Îi tremurau mâinile, iar fiecare pas îi părea un veac. Se temea. Ce dacă nu era ea? Ce dacă băiatul greșise? Dar ceva în adâncul sufletului îi spunea că de data asta nu era nicio greșeală.

Au mers câteva minute, până când au ajuns la o casă mică, cu tencuiala căzută și poarta ruginită. În curte se auzea o femeie cântând încet, iar mirosul de tocăniță plutea în aer. Băiatul deschise poarta și intră. Ferdinand îl urmai, cu inima cât un purice.

— Mamă! — strigă băiatul. — E un domn care vrea să o vadă pe fata aia!

O femeie de vreo 40 de ani, cu șorț și mâinile pline de făină, ieși în prag. Îl privi pe Ferdinand, apoi își șterse palmele de șorț.

— Pe cine vreți să vedeți, domnule?

Ferdinand abia putea vorbi.
— Pe fetița… pe cea care a ajuns la dumneavoastră ieri.

Femeia îl privi atent. În clipa aceea, Ruxandra apăru în spatele ei, cu părul încâlcit și o cămașă prea mare pentru ea. Avea ochii umflați de plâns, dar în clipa în care îl văzu, țipă:

— Tati!

Ferdinand căzu în genunchi. Brațele i se deschiseră singure, iar fata alergă spre el, lipindu-se de pieptul lui.
Plângeau amândoi, fără cuvinte, fără explicații. Femeia și băiatul priveau emoționați, fără să știe dacă să se bucure sau să plângă și ei.

După câteva minute, Ferdinand reuși să se ridice.
— Doamnă… — zise printre lacrimi — …nu știu cum să vă mulțumesc.

Femeia clătină din cap.
— Nu-mi mulțumiți, domnule. Am făcut ce ar fi făcut orice mamă. Era singură, tremura toată. Mi-a spus doar că un bărbat rău a vrut s-o bage într-o mașină, dar a reușit să scape. Am chemat poliția, dar n-au venit încă.

Ferdinand o strânse din umeri, tremurând.
— O să mă ocup eu.

Seara aceea se încheie cu o îmbrățișare lungă, sub cerul roșiatic. Femeia le dădu o pungă cu merinde și le ură sănătate. Înainte să plece, Ferdinand scoase un teanc de bani din buzunar și i-l întinse.

— Vă rog, luați-i. Pentru băiatul dumneavoastră, pentru tot ce ați făcut.

Femeia se dădu înapoi.
— Nu, domnule. N-am făcut-o pentru bani. Țineți-i. Și mulțumiți-i cerului că v-a adus-o înapoi.

Ferdinand încuviință, cu lacrimile încă pe obraz. Se întoarse spre Ruxandra, care-l privea cu ochii mari.

— Ți-am spus eu că steaua noastră ne va ține mereu împreună, nu? — șopti el.

Fetița zâmbi printre lacrimi și îi arătă pandantivul lipsă. Ferdinand îl puse la loc, strângându-l în palmă.

În drumul spre casă, ținea volanul cu o mână și pe Ruxandra cu cealaltă. Nu mai conta nimic — nici banii, nici afacerile, nici timpul pierdut.

În mintea lui era un singur gând: niciun om bogat nu e cu adevărat bogat dacă nu are liniște în inimă.

Și pentru prima dată după multe luni, Ferdinand simți că e din nou viu.