Toți au crezut că pescarul profitase de o văduvă în vârst

În fața bisericii s-a făcut liniște.

Până și femeile care șușoteau cu câteva secunde înainte au tăcut instant când l-au văzut pe Marian apropiindu-se.

Sofia a simțit cum i se taie respirația.

Valiza.

Femeia tânără.

Privirile oamenilor.

Totul părea exact imaginea pe care cartierul o aștepta: pescarul care se jucase cu o văduvă naivă și acum venea să dispară din viața ei.

Adriana și-a încrucișat brațele.

— Ți-am spus eu.

Marian s-a oprit la câțiva pași de ele. Femeia de lângă el avea în jur de treizeci de ani, părul prins într-o coadă și o expresie obosită.

Sofia și-a coborât privirea.

Durerea a venit neașteptat de calmă.

— Dacă ai venit să-mi spui că pleci, spune-o repede, Marian.

El s-a uitat lung la ea.

Apoi la oamenii adunați în fața bisericii.

Și abia atunci a vorbit.

— Nu am venit să plec.

Adriana a râs scurt.

— Serios? Și ea cine e?

Femeia a făcut un pas înainte.

— Sunt sora lui.

Liniștea s-a rupt ușor prin mulțime.

Marian și-a trecut mâna peste ceafă, vizibil stânjenit.

— Mama mea a făcut AVC acum două zile. Soră-mea m-a ajutat s-o internăm la Tulcea. De asta am lipsit.

Sofia a clipit des.

— Și valiza?

— Mi-am luat lucrurile.

Adriana a ridicat sprâncenele.

— Ce lucruri?

Marian s-a uitat direct la Sofia.

— Ale mele. Dacă mă mai primești.

Oamenii au început imediat să murmure.

Doamna Viorica aproape că și-a făcut cruce.

— Marian… a șoptit Sofia.

El s-a apropiat încet.

— Am aflat de sarcină de la vecina Elena. Am plecat imediat înapoi.

Adriana a intervenit rece:

— Ca să ce? Să profiți mai bine de situație?

Marian a întors capul spre ea. Nu nervos. Doar obosit.

— Domnișoară, eu n-am cerut niciodată nimic de la mama dumneavoastră.

— Pentru moment.

Atunci Marian a deschis valiza.

Iar ce a scos de acolo a făcut mulțimea să tacă din nou.

Dosare medicale.

Analize.

Haine groase pentru Sofia.

Vitamine.

Și un plic mare.

— Am vândut barca, a spus simplu. Nu mai ies la pescuit o vreme.

Sofia s-a uitat șocată la el.

— Ce ai făcut?

— O sarcină la vârsta asta nu e ușoară. Nu puteam să lipsesc pe apă cu zilele.

Adriana părea că nu știe ce să spună.

Marian a continuat:

— Știu ce crede toată lumea. Că sunt mai tânăr și că vreau ceva de la ea. Dar adevărul e că mama dumneavoastră a fost singurul om care m-a făcut să mă simt acasă după mulți ani.

Sofia simțea că îi tremură mâinile.

Nimeni nu mai vorbea.

Doar clopotele bisericii se auzeau în depărtare.

Atunci doamna Viorica a șoptit suficient de tare cât să audă toți:

— Tot nu e normal…

Marian s-a întors spre mulțime.

Și cu o voce calmă, dar fermă, a spus:

— Nu este singură.

Fraza aceea a căzut peste oameni ca o palmă.

Pentru că dintr-odată nu mai vedeau doar „văduva bătrână”.

Vedeau o femeie însărcinată, speriată, judecată de toți… și un bărbat care alesese să rămână.

Sofia a început să plângă.

Nu teatral.

Nu zgomotos.

Doar lacrimile acelea tăcute ale oamenilor care au fost singuri prea mult timp.

Marian s-a apropiat și i-a luat mâna fără rușine, chiar acolo, în fața tuturor.

Adriana privea scena cu ochii umezi.

— Mamă… eu doar voiam să nu suferi.

Sofia i-a strâns mâna.

— Știu.

Pentru prima dată după multe săptămâni, Adriana s-a uitat la Marian altfel.

Nu ca la un intrus.

Ci ca la un om speriat și el.

În lunile care au urmat, cartierul a continuat să vorbească. Unii cu răutate. Alții cu milă. Dar încet, foarte încet, oamenii au început să se obișnuiască să-i vadă împreună.

Marian o ducea la controale.

Îi gătea.

Îi căra sacoșele.

Stătea cu mâna pe spatele ei când obosea pe stradă.

Iar Sofia, pentru prima dată de la moartea lui Dumitru, a început din nou să râdă.

Sarcina a fost grea.

Foarte grea.

Dar într-o dimineață rece de februarie, într-un salon privat al spitalului din Pitești, Sofia a adus pe lume o fetiță mică și perfect sănătoasă.

Marian a plâns mai tare decât copilul.

Iar Adriana, când și-a ținut sora în brațe pentru prima dată, a șoptit printre lacrimi:

— Bine ai venit, minune mică.

Câteva zile mai târziu, când Sofia s-a întors acasă cu copilul, vecinele ieșiseră deja la porți.

Unele încă judecau.

Altele doar priveau curioase.

Dar Sofia nu și-a mai plecat ochii.

Pentru că lângă ea mergea Marian, ținând fetița la piept.

Și după foarte mulți ani, Sofia nu se mai simțea ca o femeie pe care viața o terminase.

Ci ca una care începuse din nou.