Fostul soț voia să-i ia familiei și ultimul leu după divorț

Trei săptămâni au trecut ca una. Ana dormea puțin, căuta acte, mergea la bănci. La școală preda ca un robot, iar în pauze fugea la avocat.

Într-o seară, Sorin a apărut din nou la ușă.

— Ei? Te-ai hotărât să împachetezi frumos?

Ana s-a ridicat din fotoliu fără grabă. Pentru prima dată după multe săptămâni, nu s-a mai simțit mică în fața lui. L-a privit drept în ochi, cu o liniște care l-a făcut să clipească neliniștit.

— Sorin… nu împachetez nimic. Dar tu ai face bine să te pregătești. Pentru că de data asta nu mai fug. Și nu mă mai sperii.

El a râs scurt, dar râsul nu mai avea siguranța obișnuită.

— Ana, tu n-ai idee în ce te-ai băgat. Eu câștig procesul ăsta cu mâinile legate. Tu… tu nici măcar nu știi cum arată un notar.

— Ba știu. Și știu și cum arată un avocat bun.

Sorin a încremenit o secundă. Ana n-a mai spus nimic. Doar l-a privit, iar liniștea aceea îl deranja mai mult decât orice țipăt. A întors spatele brusc și a trântit ușa.

Când a rămas singură, Ana a simțit cum îi tremură genunchii. S-a așezat pe podea, dar nu mai plângea. Lacrimile se terminaseră. Acum avea altceva: hotărâre.

A doua zi, după ore, s-a dus din nou la avocat. Gabriel a găsit deja o fisură în cererea lui Sorin.

— Uitați aici — i-a arătat el. — A declarat că apartamentul este „bun propriu” achiziționat înainte de căsătorie. Dar dumneavoastră aveți dovada creditului luat la trei ani după nuntă.

— Și… asta ajută?

— Asta răstoarnă tot. Și încă ceva: faptul că ați plătit jumătate din rate, ani de zile, este contribuție directă. Avem extrase bancare care dovedesc transferurile. E bine.

Anei i s-a ridicat o greutate de pe umeri, dar Gabriel nu terminase.

— Și mai avem un atuu. Sorin a încercat să vândă fără acordul dumneavoastră. E abuz de drept. Judecătorii nu înghit astfel de lucruri.

Ana a plecat cu pașii mai ușori decât venise. Seara, Raluca a sunat din nou.

— Mamă, te simți mai bine? Am vorbit azi cu profa de civil, i-am spus puțin din ce se întâmplă. A zis că tata n-are nicio șansă dacă ai actele alea.

Ana a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

— Îți faci griji degeaba. Suntem bine, puiule.

În ziua procesului, Ana a intrat în sala de judecată cu inima cât un purice, dar Gabriel mergea înaintea ei drept, calm, ca și cum totul era deja câștigat. Sorin era acolo, lângă avocatul lui, cu un zâmbet disprețuitor.

Când judecătoarea a cerut actele, Gabriel le-a așezat pe toate în fața ei: graficul de plată, extrasele bancare, cererea de credit cu semnăturile amândurora.

Sorin a început să se foiască. Avocatul lui răsfoia actele tot mai repede, tot mai disperat.

— Aceste dovezi arată clar că imobilul a fost achiziționat în timpul căsătoriei, prin contribuția ambilor soți — a spus judecătoarea. — Prin urmare, nu poate fi considerat bun propriu.

Sorin a deschis gura, dar ea a ridicat mâna:

— Și, în plus, încercarea de vânzare fără acordul reclamantei este o încălcare gravă. Cererea dumneavoastră se respinge.

Anei i s-au umezit ochii. Nu-i venea să creadă că auzea asta cu adevărat.

Când au ieșit pe hol, Sorin a venit după ea, roșu la față.

— Ana, putem vorbi?

— Nu mai avem ce vorbi, Sorin.

— Hai să împărțim frumos… putem ajunge la o înțelegere…

Ana l-a privit cu o blândețe ciudată. Poate pentru că, în sfârșit, îl vedea așa cum era: un om mic, speriat, care crezuse că poate domina totul.

— Sorin… partea mea din apartament nu e de vânzare. Și nici demnitatea mea. Ai pierdut șansa asta acum mult timp.

El a rămas în urmă, fără cuvinte.

Când Ana a ajuns acasă, s-a sprijinit de ușă și a respirat adânc. Pentru prima oară după multe săptămâni, simțea liniște. A făcut un ceai, a deschis fereastra și a lăsat aerul rece să intre.

În clipa aceea și-a dat seama că nu doar un proces câștigase.

Își câștigase viața înapoi.

Și, pentru prima dată după ani întregi, viitorul nu-i mai era frică.

Era al ei. Și era liniștit.