M-a lovit de zid în spatele restaurantului

Robert mi-a dat drumul atât de brusc încât aproape am căzut pe asfaltul ud.

Tușeam violent, încercând să trag aer în piept, în timp ce necunoscutul se apropia fără grabă.

Avea în jur de patruzeci de ani. Elegant. Controlat. Genul de om care nu trebuia să țipe ca să fie ascultat.

Doi bărbați au coborât și ei din mașină și s-au oprit în spatele lui.

Robert părea îngrozit.

Nu nervos.

Nu furios.

Îngrozit.

— Domnule Ionescu… eu doar vorbeam cu ea.

Vocea îi tremura.

Bărbatul nici măcar nu l-a privit la început.

Ochii lui erau fixați pe mine.

Pe gâtul meu înroșit.

Pe genunchii mei juliți.

Pe pâinea împrăștiată în ploaie.

— Vorbeai? întrebă el calm.

Abia atunci și-a întors privirea spre Robert.

N-am văzut niciodată pe cineva pălind atât de repede.

— Eu… nu voiam să—

Pumnul unuia dintre bodyguarzi a venit atât de repede încât nici n-am realizat ce se întâmplase până când Robert era deja pe jos.

— Destul, spuse bărbatul rece. Nu aici.

Apoi s-a apropiat de mine și și-a scos mănușa dreaptă.

— Poți să mergi?

Am dat din cap, deși picioarele îmi tremurau.

— Cine sunteți?

Pentru prima dată expresia lui s-a schimbat ușor.

Nu mai părea rece.

Părea… obosit.

— Numele meu este Victor Ionescu. Iar sora ta a lucrat pentru mine.

Am încremenit.

Mara nu-mi vorbise niciodată despre un Victor Ionescu.

El și-a deschis haina și a scos o fotografie mică, ușor îndoită.

Era Mara.

Ținându-l pe Eric în brațe în fața unui lac.

Zâmbea.

Am simțit că mi se strânge stomacul.

— De unde aveți poza asta?

Victor a ezitat o secundă.

— Pentru că eu am făcut-o.

Ploaia continua să cadă mărunt peste alee.

Robert încerca să se ridice de pe jos, amețit.

— Ea vă minte! strigă el. Eric e al meu!

Victor l-a privit lung.

— Nu.

Doar atât.

Dar tonul lui a făcut până și ploaia să pară mai rece.

Robert a început să dea înapoi.

— Ascultă… eu doar voiam să-l văd.

— Ai încălcat ordinul de restricție de trei ori săptămâna asta, spuse Victor calm. Și ai agresat-o în seara asta.

Am clipit confuză.

— Ordin de restricție?

Victor s-a uitat spre mine.

— Mara l-a obținut cu două luni înainte să moară.

Lumea parcă s-a oprit.

— Ce?

Mi-a întins un dosar subțire, protejat într-o folie de plastic.

Documente.

Plângeri.

Poze cu vânătăi pe brațele surorii mele.

Mesaje de amenințare.

Mi s-a făcut rău.

— De ce nu mi-a spus?

Victor și-a trecut mâna peste față.

— Pentru că îi era rușine că s-a întors mereu la el.

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.

Mara fusese singură.

Tot timpul acela fusese singură și eu nu observasem nimic.

Robert încercă din nou să vorbească.

— Ea era instabilă! Toată lumea știe asta!

Victor făcu un semn scurt.

Unul dintre bodyguarzi îl apucă imediat de braț și îl lipi de mașină.

— Ultima oară când o numești așa, n-o să mai poți vorbi o perioadă.

Tonul calm era mai înfricoșător decât un țipăt.

Am privit spre Victor.

— Cine sunteți pentru Mara?

El a rămas tăcut câteva secunde.

Apoi a spus încet:

— Tatăl lui Eric.

Am simțit că mi se taie respirația.

— Ce?

— Mara voia să-ți spună. Dar după accident…

Și-a coborât privirea.

Pentru prima dată părea afectat cu adevărat.

— Nu am ajuns la timp.

Totul din mine era confuzie.

— Dar Robert…

— Robert știa adevărul. Și după moartea ei a încercat să profite. Dacă obținea custodia lui Eric, primea acces la trustul pe care Mara îl lăsase copilului.

Am rămas fără cuvinte.

Ani întregi crezusem că sora mea murise lăsând doar datorii și probleme.

Dar ea își protejase fiul în tăcere.

Iar omul care stătea acum în fața mea încercase să o protejeze și el.

Victor și-a scos haina și mi-a pus-o pe umeri.

— Eric e în siguranță?

Am dat din cap.

— E la vecina mea.

— Bine. Pentru că din seara asta nu mai stai singură.

Am vrut să protestez.

Să spun că nu aveam încredere în nimeni.

Dar adevărul era că tremuram încă de frică.

Iar pentru prima dată după luni întregi, cineva părea mai puternic decât omul care ne terorizase.

Robert a fost băgat în mașina unuia dintre bodyguarzi fără să mai scoată un cuvânt.

Înainte să plece, Victor s-a întors spre mine.

— Mara m-a pus să-i promit ceva înainte să moară.

— Ce anume?

S-a uitat direct în ochii mei.

— Că dacă ea nu mai poate avea grijă de voi… o voi face eu.

Ploaia continua să cadă peste Bucureștiul aproape gol.

Iar în noaptea aceea, pentru prima dată după moartea surorii mele, n-am mai simțit că lupt singură împotriva lumii.