Poate… poate cumpărați dumneavoastră…

Nu era posibil.
Pur și simplu nu avea cum.

Andrei s-a sprijinit de vitrină, ca să nu cadă. Inima îi bătea haotic, ca și cum cineva ar fi lovit cu pumnii într-o ușă încuiată. Fetița îl privea speriată, crezând că i s-a făcut rău.

— Domnule… sunteți bine? a întrebat ea, încet.

Vocea ei.
Aceeași inflexiune.
Aceeași privire.

— Cum o cheamă pe bunica ta? a reușit să întrebe Andrei, cu gâtul uscat.

— Maria… Maria Ionescu. Stăm la spital, în Colentina.

Lumea din jur a dispărut. Mașini, oameni, zgomot — totul s-a stins.
Maria.

Așa o chema pe femeia care îl crescuse după ce mama lui murise.
Femeia care, într-o noapte rece, îl trimisese de lângă ea.
Sau așa crezuse el.

— De unde ai broșa asta? a întrebat, aproape șoptind.

— A fost a bunicii. Spune că e foarte veche. A zis s-o vând… să putem cumpăra medicamente. Ne mai trebuie două mii de lei.

Două mii de lei.
O sumă care pentru el nu însemna nimic.
Dar pentru ele era diferența dintre viață și moarte.

Andrei a scos portofelul și i-a întins nu două mii, ci zece.
Fetița a rămas cu gura întredeschisă.

— Dar broșa…
— Păstreaz-o, a spus el. Hai. Mergem la bunica ta.

La spital, mirosul de dezinfectant i-a trezit amintiri dureroase.
Maria stătea întinsă pe pat, slabă, cu părul alb ca laptele.
Când l-a văzut, a început să tremure.

— Andrei… a șoptit ea. Credeam că n-o să te mai văd niciodată.

Adevărul a ieșit la iveală încet, cu lacrimi.
Nu îl părăsise.
Fusese mințit.
O rudă îl luase și îl dăduse spre adopție, spunându-i Mariei că băiatul murise.
Iar broșa… fusese ultimul lucru rămas de la mama lui.

Andrei a îngenuncheat lângă pat.
Pentru prima dată în zeci de ani, a plâns fără rușine.

A doua zi, Maria a fost operată.
Cele mai bune tratamente.
Cei mai buni medici.

A supraviețuit.

Peste câteva luni, Andrei a vândut ceasul scump.
A donat bani spitalului.
Și, în fiecare dimineață, ducea fetița la școală.

Nu mai era singur.
Și, pentru prima dată, tot ce obținuse chiar avea un sens.

Broșa cu „nu-mă-uita” stătea acum pe noptiera lui.
Nu ca amintire a trecutului.
Ci ca dovadă că uneori, viața îți întinde o mână mică —
și dacă te oprești, te poate salva.