De Ziua Mamei, nora mea i-a spus chelnerului: „Nota separat. Noi nu plătim pentru ea.”

Când Andrei și Bianca au ajuns, restaurantul era deja aproape plin.

Bianca a intrat prima, cu telefonul în mână și o geantă scumpă pe umăr. Nici măcar nu și-a dat jos ochelarii de soare când a venit la masă.

—Trafic infernal, a spus sec, fără să întrebe cum se simțea Elena.

Andrei m-a bătut scurt pe umăr.

—Salut, tata.

Și atât.

Nicio îmbrățișare pentru mama lui. Nici măcar un „La mulți ani”.

Elena tot a zâmbit.

—Mă bucur că ați venit.

Bianca și-a deschis imediat meniul.

—Aici chiar s-au scumpit toate.

Am văzut cum Elena și-a retras mâinile în poală. Mereu făcea asta când simțea că incomodează.

Pe parcursul cinei, Bianca a vorbit aproape numai despre vacanța lor din Grecia și despre apartamentul nou pe care voiau să-l cumpere în Pipera.

—Dar trebuie să mai strângem puțin pentru avans, a spus ea, sorbind din vin.

Andrei a aprobat din cap.

—Da, e complicat în perioada asta.

Am privit spre mâinile soției mele. Avea degetele umflate și își apăsa discret piciorul sub masă, încercând să suporte durerea.

Știam că în mintea ei făcea calcule. Cât costă insulină. Cât costă pansamentele. Câte medicamente mai puteam amâna.

La un moment dat, Elena a încercat să intre în conversație.

—Andrei, mai ții minte când mergeam la mare și insistai să dormi cu colacul în brațe?

Bianca a râs scurt.

—Doamne, încă mai povestiți din astea?

Andrei a zâmbit jenat.

—Mamă, eram copil.

Elena a tăcut imediat.

Atunci am înțeles că nu mai era vorba despre bani. Era vorba despre rușine. Rușinea lor că veneau dintr-o familie care nu mai avea nimic de oferit.

Când au terminat de mâncat, Bianca i-a făcut semn chelnerului.

—Puteți să împărțiți nota? Noi nu plătim pentru ea.

A arătat discret spre Elena.

Nu spre noi.

Spre ea.

Chelnerul a rămas blocat o secundă.

—Poftim?

Bianca a oftat iritată.

—Pentru noi separat. Ea se descurcă singură.

Andrei a dat din cap fără să ridice privirea.

În clipa aceea, Elena s-a făcut atât de mică în scaun încât am simțit că mă sufoc.

Dar nu am spus nimic.

M-am ridicat calm.

Am pus mâna pe dosarul de lângă mine și m-am uitat direct la fiul meu.

—Să știi că mâine dimineață merg la notar.

Andrei a încremenit.

—Ce?

Bianca s-a uitat confuză între noi.

—Despre ce vorbește?

Am respirat încet.

—Casa bunicilor din Sinaia. Cea pe care urma să o primești după noi. Terenul. Economiile rămase. Tot.

Fața lui Andrei s-a golit instantaneu de culoare.

—Tată…

—Nu terminasei tu calculul? am spus liniștit. Hai să-l termin și eu pe al meu.

Bianca a lăsat furculița jos.

—Stați puțin…

Dar eu continuam să mă uit doar la fiul meu.

—Știi care e diferența dintre mine și tine, Andrei? Eu am crescut cu puțin și am învățat să împart. Tu ai crescut având tot ce am putut noi să-ți oferim și ai ajuns să numeri cât costă o supă pentru mama ta.

El și-a trecut mâna peste gură.

—Nu a fost așa…

—Ba exact așa a fost.

Elena avea lacrimi în ochi, dar nu spunea nimic.

Ca întotdeauna.

Atunci managerul a venit la masă cu nota în mână.

—Nu mai este nevoie, spuse calm. Cina a fost deja achitată.

Bianca s-a uitat surprinsă.

—De cine?

Mihai s-a întors spre mine.

—De tatăl dumneavoastră. Cu multe ore înainte să ajungeți.

S-a lăsat o liniște grea.

Andrei s-a uitat la mine de parcă mă vedea pentru prima dată.

Și cred că așa era.

Pentru prima dată nu mai eram omul care repară tot, care tace, care înțelege.

Eram doar soțul unei femei umilite.

M-am apropiat de Elena și am ajutat-o să se ridice.

—Hai să mergem acasă.

Andrei s-a ridicat brusc.

—Tată, stai… te rog.

Dar am clătinat din cap.

—Nu. În seara asta ai spus foarte clar cât valorează mama ta pentru tine. Iar eu te-am crezut.

Am ieșit încet din restaurant, ținând-o pe Elena de braț.

Afară, aerul cald al serii lovea asfaltul încă încins. Mașina noastră veche ne aștepta în capătul parcării.

Elena s-a oprit lângă portieră.

—Îmi pare rău…

M-am uitat la ea uimit.

—Pentru ce?

A încercat să zâmbească printre lacrimi.

—Că am ajuns o povară.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

I-am prins fața între palme.

—Ascultă-mă bine. Tu ai fost cea mai bună parte din viața mea. Mereu.

Elena a început să plângă în liniște.

Iar pentru prima dată după mulți ani, am lăsat-o să plângă fără să-i spun să fie puternică.