„TAIE-MI BRAȚUL, TATĂ… TE ROG!”

A așteptat ca Lorena să se întoarcă în dormitor.

Apoi a intrat în vârful picioarelor, a închis ușa fără zgomot și a scos din șorț o foarfecă veche de croitorie.

Matei a deschis ochii plini de lacrimi.

— Nana… te rog…

Roza s-a apropiat încet de pat.

Mâinile îi tremurau atât de tare încât aproape a scăpat foarfeca pe podea.

— Stai liniștit, puiule… o să vedem ce e acolo.

Matei respira sacadat. Avea febră mare, iar obrajii îi ardeau.

Roza a băgat vârful foarfecii sub marginea ghipsului și a început să taie încet.

La început s-a auzit doar trosnetul materialului întărit.

Apoi…

Un sunet ciudat.

Ca un foșnet mic.

Ca și cum ceva s-ar fi mișcat înăuntru.

Roza a încremenit.

Matei a început să plângă și mai tare.

— Ies… ies iar…

Femeia a tras aer în piept și a rupt o bucată mai mare din ghips.

În clipa următoare a țipat.

De sub bandaj au început să iasă furnici roșii.

Zeci.

Poate sute.

Agitate.

Furioase.

Ieșeau dintre tifon și pielea copilului ca un roi viu.

Matei a urlat de durere.

Brațul lui era plin de răni roșii și umflate. În unele locuri pielea era aproape neagră.

Roza a început să scuture disperată furnicile cu mâinile.

— Doamne Dumnezeule…

Ușa s-a deschis violent.

Cătălin a intrat primul.

Când a văzut furnicile împrăștiindu-se pe pat și pe podea, fața i s-a făcut albă.

— Ce naiba…?!

Matei plângea necontrolat.

— Ți-am spus… ți-am spus…

Lorena a apărut și ea în spatele lui.

Pentru o fracțiune de secundă, Roza a văzut ceva ciudat în ochii ei.

Nu șoc.

Nu groază.

Panică.

Adevărată panică.

Cătălin a rupt restul ghipsului cu mâinile goale.

Și atunci au văzut tot.

Sub tifon erau resturi de mâncare.

Bucăți mici de carne crudă.

Și ouă de furnici lipite de pielea copilului.

Camera a amuțit complet.

Roza și-a dus mâna la gură.

— Cine ar putea face așa ceva unui copil…?

Matei tremura din tot corpul.

Cătălin s-a întors încet spre Lorena.

— Tu ai schimbat pansamentele…

Ea a făcut imediat un pas în spate.

— Nu… nu știu cum au ajuns acolo!

Dar vocea îi era spartă.

Falsă.

Cătălin se apropia încet de ea, cu o privire pe care Roza nu i-o mai văzuse niciodată.

— Doctorul a zis că ghipsul nu trebuie desfăcut.

— Exact! a răspuns ea prea repede. Nimeni nu l-a desfăcut!

Atunci Roza a înțeles.

Nu furnicile ajunseseră accidental acolo.

Cineva le pusese.

Matei a început să vomite de durere și febră.

Cătălin a luat copilul imediat în brațe.

— Cheamă salvarea!

Lorena a încercat să se apropie.

— Carlos, eu pot explica…

— Să nu-l mai atingi niciodată!

Vocea lui a zguduit casa.

Pentru prima dată după luni întregi, bărbatul își vedea copilul cu adevărat.

Salvarea a venit în câteva minute.

Medicii au rămas șocați când au desfăcut complet brațul.

— Încă puțin și făcea septicemie, a spus unul dintre ei. Copilul putea să moară.

Cătălin a simțit că i se taie picioarele.

Matei l-a prins slab de mână pe targă.

— Tată… eu nu am mințit…

Bărbatul a izbucnit în lacrimi chiar acolo.

— Iartă-mă… te rog, iartă-mă…

În noaptea aceea, poliția a venit la casă.

Roza le-a povestit tot.

Despre miros.

Despre furnică.

Despre cum Lorena insista mereu că băiatul „exagerează”.

La început femeia a negat tot.

Dar camerele din bucătărie au arătat adevărul.

Într-una dintre înregistrări se vedea clar cum Lorena pregătea bucățile de carne înainte să intre în camera copilului.

Motivul a șocat pe toată lumea.

Era geloasă pe atenția pe care Cătălin i-o oferea fiului său după moartea mamei băiatului.

Voia ca Matei să pară instabil psihic.

Voia să-l trimită într-o clinică.

Voia ca el să dispară din viața lor.

După arestarea ei, casa aceea n-a mai fost niciodată la fel.

Dar ceva s-a schimbat.

Cătălin nu și-a mai ignorat niciodată copilul.

Iar Matei, deși a rămas cu cicatrici pe braț, n-a mai fost singur.

În fiecare seară, înainte de culcare, Roza îi verifica liniștită pansamentele noi.

Iar băiatul îi șoptea mereu același lucru:

— Știam că tu o să mă crezi.