Mama vitregă i-a abandonat pe gemeni în Aeroportul Otopeni

Mihai și-a coborât privirea.

Sebastian a întârziat puțin răspunsul.

—Am fost multe lucruri.

Lucia l-a studiat atent.

—Dar nu ne-ai lăsat acolo.

Sebastian a simțit că propoziția aceea apăsa mai greu decât orice datorie.

Telefonul i-a vibrat în sacou.

Primul raport sosise.

Nume: Matei și Lucia Marinescu.

Tată: Toma Marinescu.

Decedat acum unsprezece săptămâni într-un accident pe un șantier.

Mamă vitregă: Ramona Olteanu.

Pasageră pe zborul spre Madrid.

Sebastian a citit numele tatălui și lumea i s-a oprit pentru o clipă.

Toma Marinescu.

Nu era un străin.

Cu șapte ani în urmă, pe autostrada spre Sibiu, Sebastian căzuse într-o ambuscadă.

Mașina luase foc.

Ușile se blocaseră.

Oamenii lui muriseră în jurul lui.

Și când flăcările îi luau deja aerul, un mecanic tânăr spartese geamul, intrase printre flăcări și îl scosese afară.

Acel mecanic fusese Toma Marinescu.

Sebastian îi oferise bani.

Mulți.

Toma refuzase.

Îi spusese doar:

—Dacă vreți să-mi întoarceți vreodată favoarea, faceți ceva bun pentru cineva.

Sebastian nu uitase niciodată fraza aceea.

Iar acum copiii acelui om dormeau în fața lui, abandonați ca niște bagaje fără stăpân.

A strâns telefonul până i s-au albăstrit degetele.

—Mihai.

—Da, șefu’.

—Coboară-mi bagajul din avion.

—Anulăm plecarea?

Sebastian s-a uitat la gemeni.

—Nu mai plec nicăieri.

În acel moment a venit un alt mesaj.

De data asta era o fotografie.

Toma Marinescu pe șantier.

Cască galbenă.

Vestă portocalie.

Zâmbind cu copiii în brațe.

Sub fotografie era o notă de la investigator:

„Șefu’, accidentul tatălui are neconcordanțe. Și mama vitregă tocmai a vândut casa copiilor în dimineața asta.”

Sebastian și-a ridicat încet privirea.

Lucia îl privea.

—L-ai cunoscut pe tata?

Sebastian nu a putut să mintă.

—Da.

Matei a deschis ochii, încă somnoros.

—Era bun?

Gâtul lui Sebastian s-a strâns.

—Mai bun decât majoritatea oamenilor.

Lucia a coborât privirea spre ursuleț.

Apoi a desfăcut cusătura de pe burta jucăriei cu degetele ei mici.

Sebastian a rămas nemișcat.

Fetița a scos dinăuntru un stick USB învelit în plastic.

—Tata a spus că dacă ea ne lasă singuri, să-l dăm unui om cu cicatrice pe mână.

Sebastian și-a privit mâna.

Cicatricea din noaptea incendiului îi traversa articulațiile.

Mihai aproape că a uitat să respire.

Sebastian a luat stickul cu grijă.

—Ce e aici, Lucia?

Fetița a strâns mâna fratelui ei.

—Adevărul despre cum a murit tata.

Înainte ca Sebastian să poată răspunde, telefonul lui Mihai a sunat.

A ascultat trei secunde.

Apoi a pălit.

—Șefu’… Ramona nu s-a urcat în avionul spre Madrid.

Sebastian s-a ridicat imediat.

—Unde e?

Mihai s-a uitat spre gemeni, apoi a vorbit mai încet.

—La ieșirea internă. Și e cu doi bărbați înarmați.

Salonul privat a rămas brusc prea mic.

Matei s-a lipit instinctiv de sora lui. Lucia nu a spus nimic, dar Sebastian i-a văzut degetele strângând marginea hanoracului.

Copiii înțeleseseră deja că ceva nu era în regulă.

Mihai a dus mâna spre cască.

—Sunt aproape de terminalul B. Oamenii noștri îi urmăresc.

Sebastian privea stickul USB din palma lui.

Toma știuse.

Cu mult înainte să moară.

Știuse că ceva i se putea întâmpla. Știuse că femeia aceea era capabilă să-i abandoneze copiii.

Și îl alesese pe el.

Tocmai pe el.

Sebastian și-a băgat stickul în buzunarul interior al sacoului.

—Scoate-i pe copii pe ieșirea de serviciu.

—Șefu’, dacă femeia îi caută…

—Nu îi caută pentru că îi iubește.

Vocea lui era rece acum.

Periculos de rece.

Lucia s-a ridicat încet de pe canapea.

—Ea ne-a văzut?

Sebastian s-a aplecat la nivelul ei.

—Nu o să las pe nimeni să vă facă rău.

Fetița l-a privit câteva secunde.

Ca și cum încerca să decidă dacă poate crede un om despre care sigur simțea că ascunde multe lucruri întunecate.

Apoi a dat încet din cap.

Mihai i-a condus pe un coridor lateral, departe de agitația aeroportului. Sebastian mergea în urma lor, atent la fiecare ușă, la fiecare reflexie din geamuri.

Telefonul i-a vibrat din nou.

Un mesaj scurt.

„USB-ul conține imagini. Posibil omor.”

Maxilarul i s-a încordat.

În parcarea subterană îi așteptau două SUV-uri negre.

Unul dintre bodyguarzi a deschis rapid portiera.

—Casa din Snagov? întrebă Mihai.

—Nu. E primul loc unde vor căuta.

Matei s-a oprit lângă mașină.

—Noi am făcut ceva rău?

Sebastian s-a uitat la el câteva secunde.

Copilul avea aceeași privire ca tatăl lui. Aceeași liniște încăpățânată.

—Nu. N-ați făcut nimic rău.

Matei a ezitat.

—Atunci de ce fuge toată lumea?

Întrebarea i-a rămas în piept ca o piatră.

Pentru că adulții stricau tot ce atingeau. Pentru că oamenii lacomi distrugeau familii. Pentru că un om bun murise și copiii lui ajunseseră să se teamă de fiecare pas.

Dar unui copil de cinci ani nu-i puteai spune toate astea.

—Uneori oamenii răi se sperie când apare adevărul, a spus doar.

Lucia a urcat prima în mașină.

De data asta, fără să mai întrebe nimic.

Au mers aproape o oră până la o casă izolată de lângă Cernica. Nu era una dintre proprietățile cunoscute ale lui Sebastian. Puțini oameni știau de locul acela.

O femeie în vârstă le-a deschis ușa.

—Doamne… sunt copii.

—Au nevoie de haine, mâncare și să doarmă, tanti Maria.

Femeia i-a tras imediat înăuntru.

În câteva minute, Lucia și Matei stăteau la masa din bucătărie cu pahare de lapte cald în față.

Matei aproape adormea pe scaun.

Dar Lucia încă îl urmărea pe Sebastian cu atenție.

—O să pleci și tu?

Întrebarea l-a lovit mai tare decât ar fi crezut.

Sebastian s-a apropiat încet.

—Nu în seara asta.

Lucia a privit paharul câteva secunde.

—Ea tot timpul zicea că oamenii pleacă.

Tanti Maria și-a întors discret fața, ca să-și ascundă lacrimile.

Sebastian a rămas tăcut.

Pentru că știa prea bine că fata nu vorbea doar despre mama vitregă.

Vorbea despre toți.

Despre tatăl care murise. Despre adulții care nu îi protejaseră. Despre lumea care îi lăsase singuri într-un aeroport.

Mai târziu, după ce copiii au adormit într-un pat adevărat pentru prima dată după mult timp, Mihai a intrat în biroul mic al casei.

A pus un laptop pe masă.

—Am deschis fișierele.

Sebastian s-a apropiat.

Pe ecran a apărut o filmare tremurată dintr-un telefon.

Toma Marinescu vorbea direct către cameră.

Avea cearcăne adânci și voce obosită.

—Dacă vezi asta… înseamnă că mi s-a întâmplat ceva.

Sebastian a simțit cum încăperea devine brusc mai rece.

În filmare, Toma și-a trecut mâna peste față.

—Ramona are datorii. Mari. Și oamenii de la care a luat bani cred că eu am descoperit ceva pe șantierul unde lucrez.

Camera s-a mișcat.

—Dacă mor, n-a fost accident.

Sebastian și-a închis ochii o secundă.

Toma continuă:

—Dar cel mai important… să aveți grijă de copiii mei. Ei sunt tot ce am făcut bun pe lumea asta.

Filmarea s-a terminat.

În cameră s-a lăsat liniștea.

Mihai a vorbit primul.

—Ce facem acum?

Sebastian s-a uitat spre etaj, unde dormeau gemenii.

Apoi spre imaginea înghețată a lui Toma pe ecran.

Omul care îl salvase fără să ceară nimic în schimb.

—Acum? spuse încet Sebastian.

Și-a ridicat privirea, iar vocea îi deveni rece ca o lamă.

—Acum aflăm cine l-a ucis pe tatăl copiilor. Și ne asigurăm că nimeni nu-i mai atinge vreodată.