Am rămas însărcinată cu un bărbat însurat, iar copilul meu s-a născut cu sindrom Down

—Aseară i-am verificat telefonul lui Mihai, spuse ea. Am găsit tot.

Mesajele lui.

Apelurile șterse.

Pozele.

Minciunile.

Chiar și un folder ascuns cu numele meu.

—Nu știam că e însurat. Jur.

—Știu, mă întrerupse ea. Te-a mințit pe tine exact cum m-a mințit și pe mine.

A tras aer adânc în piept.

S-a uitat la Matei.

Apoi la mine.

—L-am trezit la șase dimineața. I-am arătat mesajul tău și fotografia.

—Ce a spus?

Ioana a râs sec.

—A plâns. A căzut în genunchi. A spus că a fost „o greșeală”. Că nu știa cum să iasă din situație. Că mă iubește pe mine, dar că… te-a confundat și pe tine, la fel cum s-a confundat și pe el însuși.

Mi-am strâns pumnii.

—L-am dat afară din casă, spuse ea.

Am înghețat.

—Ce?

—E la hotel sau la mama lui, nu știu. Nu-mi pasă. Am vorbit deja cu vărul meu, care e avocat. Mihai va plăti pensie alimentară. Și dacă încearcă să se ascundă, îl distrug.

Lacrimile au început să curgă iar.

—De ce mă ajuți? Ar trebui să mă urăști.

Ioana s-a uitat la Matei.

I-a aranjat păturica.

—Pentru că acum trei ani am pierdut o sarcină, spuse încet. Iar Mihai doar a zis: „O să mai avem altul.”

Liniște.

—Nu am mai avut altul, Diana.

M-a durut pieptul.

—Și acum aflu că a existat un copil… doar că cu altă femeie. Și că l-a abandonat și pe el.

Nu am putut spune nimic.

Ioana s-a ridicat încet și a început să scoată lucruri din sacoșe:

Scutece.

Lapte praf.

Hăinuțe.

O jucărie.

Un dosar cu documente.

—Asta e pentru tine, spuse ea. Și astea sunt copii.

—Copii după ce?

Mi-a întins dosarul.

Îi tremura mâna.

—După ceva ce am găsit în sertarul lui Mihai.

L-am deschis.

O dovadă de transfer bancar.

Pe numele meu.

Dar eu nu primisem niciodată banii aceia.

Pagina următoare:

Facturi de la clinică privată.

Datele consultațiilor mele.

Adresa mea.

Poze cu mine la spital.

Mi s-a uscat gura instant.

—Ioana… ce e asta?

M-a privit cu ochii plini de furie.

—Diana, Mihai nu a dispărut când a aflat că ești însărcinată.

Am simțit că se deschide pământul sub mine.

Ioana l-a strâns pe Matei mai tare în brațe.

—Știa de copil cu mult înainte de asta… și mai e ceva mult mai rău ce încă nu ți-am spus

Am rămas nemișcată pe canapea.

Parcă tot aerul dispăruse din apartament.

—Ce înseamnă asta? am șoptit. Ce mai rău?

Ioana și-a trecut mâna peste față.

Părea epuizată.

Ca un om care descoperise prea multe într-o singură noapte.

A deschis dosarul și a scos o foaie mototolită.

—Acum două luni, Mihai a transferat 15.000 de lei către o clinică privată din Viena.

Numele clinicii nu îmi spunea nimic.

Dar apoi Ioana a întors pagina.

Și am văzut cuvintele care mi-au făcut stomacul să se strângă.

„Consultație prenatală — întrerupere recomandată.”

Nu mai auzeam nimic.

Doar sângele în urechi.

—Nu… nu înțeleg.

Ioana s-a uitat direct la mine.

—Mihai a aflat despre diagnosticul lui Matei înainte să dispară.

M-am ridicat brusc.

—Nu. Doctorița mi-a spus că informația era confidențială.

Ioana a închis ochii o secundă.

—Clinica aparține unui investitor care joacă golf cu Mihai. A găsit o modalitate să afle.

Mi s-au înmuiat genunchii.

M-am sprijinit de masă.

—Nu… nu…

Ioana a continuat foarte încet:

—Cred că voia să te convingă să renunți la sarcină.

Mi-am dus mâna la gură.

Toate mesajele lui de după consultație mi-au trecut prin minte.

„Poate ar trebui să te gândești bine.”

„Nu trebuie să iei o decizie pripită.”

„Viața ta se va schimba complet.”

Atunci crezusem că îi era frică.

Dar nu era doar frică.

Era calcul.

Ioana a deschis iar dosarul.

—Mai este ceva.

A scos câteva fotografii.

Eu, ieșind de la terapie.

Eu, împingând căruciorul.

Eu, în fața blocului.

Am simțit că îngheț.

—M-a urmărit…

Ioana a dat încet din cap.

—Sau a pus pe cineva să o facă.

M-am uitat spre Matei, care dormea liniștit în brațele ei, complet neștiutor de haosul din jurul lui.

Și atunci, pentru prima dată de când devenisem mamă, am simțit frică adevărată.

Nu pentru mine.

Pentru el.

—De ce? am întrebat cu voce ruptă. De ce ar face toate astea?

Ioana a rămas câteva secunde tăcută.

Apoi a spus:

—Pentru că Mihai e obsedat de imagine. De control. De ideea de familie perfectă.

A râs amar.

—Credeam că doar mă înșală. Dar acum cred că nu suportă nimic ce nu poate controla.

M-am așezat iar.

Mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu puteam ține foile.

Ioana a privit lung spre Matei.

—Știi ce e cel mai rău?

Am ridicat ochii spre ea.

Avea lacrimi.

—Că atunci când i-am arătat poza lui, primul lucru pe care l-a spus n-a fost „e băiatul meu”.

A înghițit greu.

—A spus: „Se vede rău?”

Am simțit că mi se rupe ceva în piept.

Ioana a început să plângă în liniște.

—Vorbea despre sindromul Down ca despre o pată pe reputația lui.

Nu m-am mai putut abține.

Am izbucnit și eu.

Pentru toate nopțile nedormite.

Pentru toată vina pe care o purtasem singură.

Pentru faptul că mă convinsesem că nu eram suficientă.

Ioana s-a apropiat și m-a îmbrățișat.

Două femei distruse de același bărbat.

Și în mijlocul nostru, un copil care nu ceruse nimic din toate astea.

După câteva minute, Ioana și-a șters ochii și a devenit brusc foarte calmă.

Prea calmă.

—Nu o să-l las să vă rănească.

—Ioana…

—Vorbesc serios.

S-a ridicat și a scos telefonul.

—Am trimis deja documentele avocatului. Și încă ceva.

M-am uitat speriată la ea.

—Ce?

—Fratelui meu.

—Ce legătură are?

Ioana aproape că a zâmbit.

—E jurnalist de investigații.

În apartament s-a lăsat liniștea.

Apoi telefonul ei a vibrat.

Un mesaj.

L-a citit și expresia i s-a schimbat imediat.

—Ce s-a întâmplat?

Ioana s-a uitat spre ușă.

—Mihai știe că sunt aici.

Am simțit că mi se oprește inima.

—Cum?!

—Mi-a trimis mesaj acum un minut.

A întors telefonul spre mine.

„Pleacă imediat din apartamentul ei. Nu înțelegi în ce te bagi.”

Mi s-a făcut pielea de găină.

Ioana a blocat ecranul.

—Prea târziu pentru asta.

În clipa aceea s-a auzit cineva încercând clanța ușii.

O dată.

Apoi încă o dată, mai violent.

Matei s-a trezit speriat și a început să plângă.

Iar vocea lui Mihai s-a auzit de pe hol:

—Diana, deschide ușa. Trebuie să vorbim.