Ascunsă în spatele unui copac, ea voia să-i facă o surpriză soțului. Dar s-a oprit brusc…

S-a ascuns din nou, fără să scoată un sunet. Degetele îi tremurau pe telefon, iar respirația i se oprea de fiecare dată când auzea pașii lui apropiindu-se. Într-o clipă, toate planurile ei s-au năruit. Voia doar să-i ducă prăjitura preferată și să-i spună că-l iubește, dar acum… nu mai era sigură de nimic.

El a trecut la câțiva metri de ea, vorbind în continuare la telefon. Vocea lui era caldă, jucăușă, așa cum nu mai fusese cu ea de mult timp. “Da, iubita mea… desigur că vin diseară. Abia aștept să te văd.” Atunci a simțit că tot aerul i-a fost smuls din piept.

A rămas acolo, în spatele copacului, cu lacrimile curgându-i pe obraji reci. În mintea ei se derulau toate momentele lor împreună — vacanțele, serile lungi cu râsete, planurile pentru viitor. Toate păreau acum o minciună frumos împachetată.

Când în sfârșit a plecat, ea a ieșit dintre copaci, cu sufletul greu. Prăjitura s-a zdrobit în cutie, dar nu-i păsa. A pornit pe poteca spre casă, fără să știe ce urma să facă. Un vânt rece i-a ridicat părul de pe frunte, ca un semn că totul se schimbase.

Ajunsă acasă, s-a trântit pe canapea și a privit lung fotografia lor de nuntă. Zâmbetele de atunci păreau din altă viață. A vrut să-l sune, să-l întrebe, dar degetul i-a rămas suspendat deasupra ecranului. Nu voia să audă minciuni. Nu voia explicații. Voia doar adevărul.

În acea seară, el a venit acasă târziu. Cu zâmbetul acela care cândva o cucerea, dar acum o durea. A încercat să o îmbrățișeze, dar ea s-a tras instinctiv. „Cu cine vorbeai azi, în pădure?” l-a întrebat, fără ocol.

Privirea lui s-a golit. A ezitat o clipă, apoi a spus un nume – unul pe care ea nu-l auzise niciodată. „O colegă, dragă, trebuia să-i duc niște acte.” Dar vocea îi trăda teama.

„Colegă?”, a repetat ea, cu un zâmbet amar. „Și de când le spui colegelor iubita mea?”

S-a făcut o liniște grea. Doar tic-tacul ceasului se mai auzea. El și-a dat seama că n-o mai poate minți. A oftat adânc și s-a așezat. „N-am vrut să se întâmple asta… am fost singur, confuz…”

Cuvintele lui nu-i mai atingeau sufletul. Le auzise de prea multe ori, în prea multe filme. S-a ridicat încet, s-a dus la geam și a privit cerul. Nici lacrimile nu mai veneau. Doar o liniște ciudată, de parcă toată durerea se transformase în hotărâre.

A doua zi, și-a făcut bagajele. Nu multe — doar hainele ei, câteva poze și cartea preferată. A lăsat un bilet pe masă: „Când te vei uita în oglindă, sper să te recunoști. Eu nu mai pot.”

A plecat la mama ei, într-un sat liniștit, unde păsările se aud dimineața și oamenii se salută pe uliță. Acolo, printre dealuri și aer curat, a început din nou să respire. A redescoperit cine e, ce merită și cât valorează.

După câteva luni, zâmbea din nou. Nu pentru cineva, ci pentru ea. Învățase că uneori trebuie să pierzi totul ca să te regăsești. Și că liniștea nu se caută într-un om, ci în sufletul tău.

Iar pădurea aceea, care altădată fusese martora trădării, a rămas doar un loc din trecut. Un loc unde o femeie și-a pierdut o iluzie… dar și-a găsit libertatea.