Fetița și-a sunat tatăl pe ascuns: „Renata îți fură tot”…

După ce apelul s-a închis, Lucia a rămas ghemuită în dulap, cu telefonul lipit de piept.

Afară, vila părea prea mare și prea tăcută.

Auzea doar ploaia și pașii ocazionali ai bodyguarzilor de pe hol.

Încerca să nu plângă.

Ștefan îi spusese mereu că atunci când ți-e frică trebuie să respiri încet și să gândești.

Dar avea doar șapte ani.

Și era singură.

În Madrid, Ștefan nu mai privea orașul.

În câteva secunde devenise alt om.

Bărbatul calm, elegant, urmărit de jurnaliști și avocați dispăruse.

A luat un telefon diferit din sertar și a format un singur număr.

— Adu avionul, a spus scurt. Plecăm în treizeci de minute.

— Șefu’, poliția spaniolă—

— Nu mă interesează.

Vocea lui era atât de rece încât omul de la capătul firului n-a mai pus întrebări.

În mai puțin de o oră, o mașină neagră îl ducea spre un aeroport privat de lângă Madrid.

Ștefan privea întunericul de afară fără să clipească.

Trebuia să ajungă înainte de dimineață.

Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu îi era frică pentru bani, procese sau libertate.

Îi era frică să nu ajungă prea târziu.

În vilă, Lucia tresări când cineva bătu în ușă.

— Lucia? deschide.

Era vocea Renatei.

Blândă.
Falsă.

Lucia nu răspunse.

— Știu că ești trează, iubita mea.

Fetița își mușcă buza ca să nu scoată niciun sunet.

Clanța se mișcă încet.

Dar uşa era încuiată.

După câteva secunde de liniște, Renata vorbi din nou.

— Mâine pleci într-un loc foarte frumos. O să ai oameni care să aibă grijă de tine.

Lucia închise ochii.

Știa acum că femeia aceea mințea chiar și când vorbea încet.

Pașii se îndepărtară într-un final.

Dar Lucia nu ieși din dulap.

A adormit acolo spre dimineață, ținând telefonul în brațe.

Când s-a trezit, era lumină afară.

Și cineva țipa în casă.

Vocea lui Renata.

Furioasă.

Lucia deschise încet ușa camerei.

Apoi îl auzi.

— Unde este?

Vocea lui Ștefan.

Joasă.
Periculoasă.

Fetița a început să fugă pe hol fără să gândească.

L-a găsit în living, încă îmbrăcat cu hainele negre de drum.

Avea barba crescută și ochii roșii de oboseală.

Dar în clipa în care a văzut-o, totul de pe fața lui s-a rupt.

Lucia s-a aruncat direct în brațele lui.

Ștefan a prins-o strâns, aproape disperat.

— Sunt aici, a murmurat el. Sunt aici.

Renata încerca să-și păstreze calmul.

— Ștefan, pot să explic—

El nici măcar nu s-a uitat la ea.

— Marius unde e?

Pentru prima dată, Renata păru nesigură.

— Nu știu despre ce vorbești.

Ștefan ridică încet privirea spre unul dintre oamenii lui.

— Adu-l.

Două minute mai târziu, Marius era împins în living de doi bodyguarzi.

Palid.
Transpirat.
Tremurând.

— Ea a făcut totul! izbucni imediat. Eu doar am executat transferurile!

Renata îl privi șocată.

— Nenorocitule—

— Taci, spuse Ștefan.

Atât.

Dar camera întreagă îngheță.

Ștefan se apropie încet de Renata.

— Ai vrut să-mi furi banii… asta aș fi rezolvat.

Încă un pas.

— Dar ai atins copilul meu.

Renata făcu instinctiv un pas în spate.

— Ștefan, eu doar încercam să—

— Să o vinzi?

Femeia amuți.

Lucia simți cum brațul lui Ștefan se încordează în jurul ei.

Nu țipa.
Nu lovea.

Tocmai asta era înfricoșător.

Pentru că omul care își pierdea controlul era mai puțin periculos decât omul care îl păstra.

Ștefan scoase telefonul și formă un alt număr.

— Comisarule Preda? Bună dimineața. Am niște oameni în casa mea care trebuie arestați înainte să dispară din țară.

Renata deveni albă la față.

— Nu poți face asta.

În sfârșit, Ștefan zâmbi.

Dar era un zâmbet rece.

— Renata… eu pot face aproape orice.

Două ore mai târziu, poliția pleca din vilă cu Renata și Marius încătușați.

Jurnaliștii deja se adunau la poartă.

Lucia stătea pe terasa din spate, învelită într-o pătură.

Ștefan veni și se așeză lângă ea.

Pentru câteva clipe n-au spus nimic.

Apoi el îi întinse o cană cu ceai cald.

Exact cum făcea mereu.

— M-am speriat, tati, șopti ea.

El închise ochii pentru o secundă.

— Și eu.

Lucia îl privi atent.

— O să mai pleci?

Ștefan se uită spre grădină, unde ploaia începea în sfârșit să se oprească.

— Nu pentru mult timp, spuse încet. Și niciodată fără tine.

Fetița se lipi de el.

Iar pentru prima dată după multe luni, vila aceea uriașă nu i s-a mai părut un loc rece.