MAMI, CHELNERUL ĂLA ARATĂ FIX CA TATI…

Ochii mei l-au găsit imediat. Avea același mers calm, aceleași gesturi studiate. Stătea la o masă din colț, cu un șorț negru și o tavă în mână, zâmbind politicos unei cliente. Dar pentru mine… pentru mine era ca și cum aș fi văzut o fantomă.

Mi-au tremurat mâinile și am strâns instinctiv palma fiicei mele. Naomi m-a privit curioasă, neînțelegând zbuciumul din inima mea.

Soțul meu, Andrei, murise într-un accident rutier cu doi ani în urmă. A fost o tragedie care ne-a rupt în două. Niciodată nu-i fusese găsit trupul, doar resturi din mașină și o identitate confirmată de niște haine recunoscute de socrii. Totul s-a încheiat rapid. Înmormântare fără sicriu deschis, lacrimi, colivă, și un gol în piept care nu trecea.

Dar acum, acel gol se umplea de confuzie.

Am cerut nota, nu mai puteam sta. Trebuia să știu.

Am lăsat-o pe Naomi la o vecină și m-am întors singură, cu inima bubuindu-mi în piept. Am așteptat ca bărbatul să iasă afară, la o pauză. Nu voiam să fac scandal în fața lumii. Când, în sfârșit, l-am văzut ieșind pe ușa din spate, m-am apropiat tremurând.

— Andrei?

S-a întors. Privirea lui s-a oprit asupra mea. Nimic. Nici o tresărire. Doar o sprânceană ridicată ușor, întrebătoare.

— Mă scuzați, mă cunoașteți? a spus el politicos.

Vocea… era ușor diferită, dar aproape identică. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Ai fost… ai fost căsătorit?

A ezitat o clipă.

— Nu, nu-mi amintesc… îmi pare rău, cred că mă confundați.

Am scos o fotografie din portofel. Una cu noi trei, pe plajă, cu un zmeu în fundal. A privit-o. Chipul lui s-a schimbat. A început să tremure ușor, apoi s-a sprijinit de zid.

— Eu… nu știu cine sunteți… dar imaginea asta…

Mi-a povestit totul într-un șir de frânturi. Fusese găsit inconștient lângă o pădure din Harghita, fără acte, cu traumatisme craniene severe. Nimeni nu l-a identificat. Fusese dus într-un centru de recuperare din zona Moldovei, unde fusese tratat și în cele din urmă s-a angajat pe unde a putut.

Nu știa cine este. Avea vise, frânturi, o senzație permanentă că îi lipsește ceva. Viața lui era un gol.

L-am dus acasă. Încet, Naomi a fost puntea dintre noi. Ea l-a recunoscut prima, fără să se teamă. El i-a învățat din nou numele. A gustat mâncarea noastră preferată — sarmale cu smântână și pâine de casă — și a spus că ceva în el s-a trezit.

După luni de terapie și reamintiri, Andrei s-a întors complet la noi. Ne-am recăsătorit simbolic, cu cununie la biserica din satul părinților lui. Cu lăutari, cozonaci, și toate rudele care plânseseră odată moartea lui, acum plângeau de fericire.

Și totul a început cu o simplă frază spusă de o fetiță cu inima curată:

— Mami, chelnerul ăla arată fix ca tati…

Uneori, miracolele nu vin în lumina orbitoare a zilei, ci în umbrele liniștite ale unui prânz banal.