Nepotul i-a trimis bani. Dar când a ajuns la bancomat, bătrânica a izbucnit în lacrimi…

Maria avea 74 de ani și locuia singură într-un apartament mic, la parterul unui bloc vechi, cu pereți scorojiti și miros de var proaspăt. Soțul ei murise cu ani în urmă, iar copiii plecaseră demult din oraș. Singurul care o mai suna des era nepotul ei, Radu — băiatul fratelui ei. Tânăr, vesel și cu suflet mare, lucra de câțiva ani în străinătate.

Într-o seară, Maria a primit un telefon de la el.
— Mătușă, ți-am trimis ceva bani. Nu mult, dar să-ți iei ceva bun pentru tine, că știu că nu-ți prea cumperi nimic.
— Vai, mamă, nu trebuia… ai destule pe cap acolo!
— Ba da, trebuia! Ai grijă de tine, da?

După ce a închis telefonul, femeia a rămas mult timp privind ecranul. N-o bucura suma, ci gândul că cineva se mai gândea la ea. Într-o lume care trecea pe lângă ea fără s-o observe, acel gest mic îi dăduse din nou sens zilei.

A doua zi, și-a luat carnetul mic în care își nota tot — coduri, telefoane, instrucțiuni — și s-a hotărât să meargă la bancomat. Nu mai fusese niciodată. Până atunci, își lua pensia de la poștă, de la tanti Lenuța, care-i dădea mereu o bomboană și o întreba de sănătate. Dar acum era altfel: banii veneau „prin card”.

Și-a pus baticul vișiniu, paltonul vechi și pantofii negri. A băgat carnetul în buzunar, s-a uitat pe geam și a oftat:
— Doamne, ajută-mă să nu mă fac de rușine…

Drumul până la colțul străzii era scurt, dar părea lung când îți tremura inima de emoție. Când a ajuns la bancomat, s-a uitat lung la ecran.
„Retragere numerar”, scria sus.
— Aha… ăsta trebuie să fie, șopti ea, încercând să-și amintească pașii din carnet.

A băgat cardul cu grijă, ca pe o hârtie sfântă. Ecranul s-a luminat și a apărut un mesaj.
„Introduceți PIN-ul.”
A deschis carnetul, l-a apropiat de ochi, dar literele tremurau. Și-a pus ochelarii, a încercat să apese cifrele cu mâna tremurândă.
„4… 3… 2… 1…”
A apăsat Enter.

Bancomatul a făcut un zgomot și a afișat alte cuvinte. Litere mici, necunoscute. Maria s-a apropiat, a clipit, a citit pe silabe.
— Re-tra-ge-re… nu… com… con… ce-o mai fi și asta?

A apăsat un buton la întâmplare, apoi altul. Apoi, brusc, cardul a dispărut.
— Vai de mine…

A mai așteptat câteva secunde. Nimic.
A mai apăsat un buton.
„Operațiune anulată.”

Atunci și-a simțit inima bătând în gât.
— L-am pierdut… mi-a mâncat cardul…

S-a uitat în jur. Strada era aproape goală. Un vânt rece îi flutura baticul. Și-a strâns mai tare paltonul pe ea și a rămas nemișcată în fața aparatului.
— Doamne, ajută-mă… am vrut doar să văd că m-a mai ținut minte copilul ăla…

O femeie tânără care trecea pe acolo s-a oprit.
— Sunteți bine, mătușă?
Maria s-a uitat la ea cu ochii umezi:
— Mi-a luat cardul, mamă… și nu știu cum să-l mai scot. Nepotul mi-a trimis niște bani… n-am vrut pentru bani… doar… că m-am bucurat că s-a gândit la mine.

Tânăra a zâmbit cu o bunătate sinceră.
— Nu vă faceți griji, haideți, sunăm la bancă. Îl blocăm și mâine mergeți la sucursală să-l luați înapoi.

Maria a dat din cap.
— Mulțumesc, mamă… Dumnezeu să-ți dea sănătate, că n-aș fi știut ce să fac.

Tânăra a plecat, iar bătrâna a rămas încă o clipă privind ecranul care acum era negru. Parcă o sfida. Dar în sufletul ei nu mai era frică, ci o liniște ciudată. Îi venea să plângă, dar nu de supărare. A ridicat ochii spre cer și a murmurat:
— Doamne, îți mulțumesc că ai trimis pe cineva când aveam nevoie. Și că Radu s-a gândit la mine…

Când a ajuns acasă, a făcut ce făcea mereu când i se întâmpla ceva greu — a aprins o lumânare. A pus-o în fața icoanei și s-a rugat pentru nepotul ei.
— Nu pentru bani, Doamne, ci pentru sufletul lui bun. Că un gând frumos e mai prețios decât o pungă plină.

A doua zi, s-a dus la bancă. A stat la coadă, răbdătoare, cu carnetul strâns în mână. Când i-au dat cardul înapoi, a zâmbit larg.
— Mulțumesc, mamă. Dar să știi, de data asta nu-l mai folosesc singură. Că eu n-am nevoie de aparat… am nevoie de oameni.

Pe drum spre casă, ploaia măruntă i-a udat obrajii. Dar Maria zâmbea. Ținea cardul strâns în buzunar, nu pentru valoarea lui, ci pentru semnificația din spate. Era un semn că nu fusese uitată.

Când a ajuns acasă, a scris în carnet, cu litere mari:
„Radu mi-a trimis bani. Dar mai ales, mi-a trimis dragoste.”

Și-a pus carnetul lângă icoană, a aprins o altă lumânare și a spus încet:
— Doamne, nu-mi trebuie bogății. Dă-mi doar oameni care se gândesc la mine din când în când.

Distribuie povestea asta, ca un memento pentru toți cei care au pe cineva bătrân ce așteaptă doar un semn.

Scrie în comentarii dacă și tu ai pe cineva care s-ar bucura mai mult de un telefon decât de orice dar. Uneori, un gând bun valorează mai mult decât o mie de lei.