Fetița a șoptit: „Alina mă rănește când tu nu ești acasă”

În seara aceea, Mihai nu a mai discutat cu Alina.

Nu a mai ridicat vocea. Nu a mai cerut explicații.

A privit-o în tăcere, iar ea a înțeles că ceva se schimbase.

Maria a dormit în camera lui, iar el a rămas treaz până târziu, gândindu-se la fiecare detaliu din ultimele luni.

Privirile speriate ale fetiței.

Tăcerile ei.

Felul în care se retrăgea de fiecare dată când Alina se apropia.

A doua zi, Mihai și-a cerut liber de la muncă.

În fața Alinei, s-a comportat normal.

— M-au chemat mai devreme la depozit. O să stau până târziu.

— Bine, iubire — a răspuns ea imediat.

Prea repede.

Prea liniștit.

După ce a lăsat-o pe Maria la școală, Mihai s-a întors acasă pe ascuns.

Avea o cheie de rezervă și a intrat fără zgomot.

Apoi s-a ascuns în dulapul mare din dormitor.

Exact dulapul despre care vorbise Maria.

A stat acolo aproape două ore.

La început nu s-a întâmplat nimic.

Apoi a auzit ușa de la intrare.

Alina se întorsese.

Mai târziu, după ce Maria a venit de la școală, vocea femeii s-a schimbat complet.

Nu mai era dulce.

Nu mai era caldă.

— De ce mergi așa încet? mișcă-te!

Mihai a încremenit.

— Îmi pare rău…

— Mereu îți pare rău. Exact ca maică-ta.

Au urmat câteva secunde de tăcere.

Apoi un zgomot sec.

Ca și cum cineva ar fi împins un scaun.

Maria a început să plângă.

— Te rog, nu…

— Taci!

Mihai a deschis încet ușa dulapului.

Prin crăpătură a văzut-o pe Alina apucând-o pe Maria de braț.

Atât de tare încât fetița încerca să se desprindă.

— Din cauza ta nu pot avea viața pe care o merit! șuiera femeia. Dacă nu existai, totul era mult mai simplu.

În acel moment, Mihai a ieșit din ascunzătoare.

— Las-o imediat.

Alina a tresărit atât de tare încât a făcut un pas înapoi.

Fața i s-a albit.

— Mihai?!

Maria a fugit direct în brațele tatălui ei.

Tremura.

— Totul este bine, i-a șoptit el. Sunt aici.

Alina a încercat să se adune.

— Nu este ce crezi…

— Ba exact asta este.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.

Apoi masca Alinei a căzut definitiv.

— Bine! a izbucnit ea. Da, nu o suport! Totul se învârte în jurul ei. Tu nu vezi decât copilul ăsta!

Mihai a simțit un gol în stomac.

Nu pentru că era surprins.

Ci pentru că auzea adevărul rostit fără rușine.

— Pleacă din casa mea.

— Ce?

— Acum.

— După tot ce am făcut pentru voi?

— Pleacă.

Alina a început să țipe.

Să îl acuze.

Să spună că Maria a distrus relația.

Dar nimic din toate acestea nu mai conta.

După câteva minute și-a luat câteva lucruri și a ieșit trântind ușa.

Casa a rămas într-o liniște ciudată.

Maria stătea lipită de tatăl ei.

— O să se întoarcă?

— Nu.

— Sigur?

Mihai i-a mângâiat părul.

— Sigur.

Pentru prima dată după mult timp, fetița a zâmbit.

Nu un zâmbet mare.

Doar unul mic, timid.

Dar era real.

În următoarele săptămâni, Mihai a dus-o la un psiholog și a petrecut mai mult timp cu ea.

Au început să gătească împreună seara.

Să se plimbe în parc în weekend.

Să vorbească despre Andreea fără să le fie teamă să plângă.

Într-o seară, în timp ce desenau la masa din bucătărie, Maria s-a uitat la el și l-a întrebat:

— Tati?

— Da?

— Crezi că mama ar fi mândră de noi?

Mihai a simțit că i se umezesesc ochii.

A luat mâna fetiței în palma lui.

— Sunt sigur că este.

Maria a zâmbit și s-a întors la desenul ei.

Iar pentru prima dată după foarte mult timp, casa aceea nu s-a mai simțit ca un loc plin de pierderi.

S-a simțit din nou ca un cămin.