În timpul pauzei mele de prânz, m-am grăbit să ajung acasă ca să-i gătesc soției mele bolnave.

„Nu e… nu e ce crezi”, a spus ea cu vocea tremurândă, încercând să-și acopere pieptul cu prosopul.

Nicu a ridicat mâinile în aer, complet pierdut. „Frate, ascultă-mă, te rog!”

Dar eu nu mai auzeam nimic. Inima îmi bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi.

„Cum adică nu e ce cred?!” am strigat, simțind cum furia îmi urcă în gât. „Am venit acasă să te ajut, și te găsesc cu el în baie?! Cu fratele meu?!”

Am simțit cum îmi tremură genunchii. Am apucat de clanță, gata să plec, dar Emilia s-a apropiat de mine, plângând.

„Te rog, ascultă-mă! N-a fost nimic între noi! Mă simțeam rău, am vrut să fac un duș, dar m-a luat cu amețeală. Nicu m-a auzit că am căzut și a venit să mă ajute. Apa era încă pornită…”

M-am uitat spre Nicu. Avea ochii mari și plini de spaimă. „Așa e, frate. Am auzit o bufnitură și am intrat. Ea zăcea pe jos, aproape leșinată. Am vrut doar s-o ridic.”

M-am uitat în jur — podeaua era plină de apă, prosopul căzuse în cadă, iar medicamentele erau răsturnate pe chiuvetă. Totul părea haos, dar nu părea o minciună.

Am rămas tăcut. Furios, dar confuz.

„De ce n-ai spus nimic?” am întrebat-o, mai liniștit.

„N-am apucat. Totul s-a întâmplat atât de repede…”

Am oftat adânc. Mi-am acoperit fața cu palmele, încercând să mă liniștesc. Nicu a ieșit încet din baie, cu capul plecat.

Am ajutat-o pe Emilia să se așeze pe pat. Era palidă, cu fruntea fierbinte. M-am simțit prost. Eu, care venisem s-o îngrijesc, aproape că o acuzasem de ceva îngrozitor.

I-am adus un pahar cu apă și i-am pus un prosop rece pe frunte.

„Îmi pare rău”, i-am spus încet. „N-ar fi trebuit să reacționez așa.”

Ea a zâmbit slab. „Știu că ai fost speriat. Dar te rog… ai încredere în mine.”

Am dat din cap, rușinat.

Câteva ore mai târziu, după ce Emilia adormise, am ieșit pe balcon și l-am văzut pe Nicu afară, fumând o țigară. M-am dus la el.

„Frate… îți mulțumesc că ai fost acolo”, i-am spus. „Și îmi cer scuze că am crezut altceva.”

El a zâmbit amar. „Lasă, oricine ar fi crezut la fel în locul tău. Dar promit că n-a fost nimic.”

Ne-am îmbrățișat scurt, fără alte cuvinte.

În zilele următoare, Emilia și-a revenit treptat. Îi pregăteam ceaiuri, supe și îi citeam în timp ce se odihnea. Nu mai vorbisem despre incident, dar undeva, în adâncul meu, simțeam nevoia să-i arăt că am învățat ceva din acea zi.

Câteva săptămâni mai târziu, într-o seară liniștită, i-am cumpărat un buchet mare de flori și i-am spus:

„Nu trebuie să așteptăm o boală sau o ceartă ca să ne arătăm dragostea. Viața e prea scurtă pentru neînțelegeri.”

Ea m-a privit cu ochii umezi și mi-a luat mâna. „Și eu te iubesc. Chiar și atunci când ești un urs gelos.”

Am râs amândoi.

Într-un fel, acea după-amiază care părea să ne distrugă viața a fost, de fapt, momentul care ne-a unit mai tare.

Pentru că uneori, doar când aproape pierzi totul, înveți cât de prețios e ceea ce ai.