A dispărut în timpul unei excursii școlare în 1983…

Dar chiar în acel moment, ceva a început să scârțâie. Domnul Lupu s-a oprit din numărat, a ridicat sprânceana și a cerut din nou liniște deplină. Copiii s-au mai domolit, foșnind doar rucsacii. A numărat încă o dată. A treia oară. Și apoi a rostit cu o voce care i-a făcut pe toți să încremenească:

„Lipsea Mihai.”

La început, colegii au râs, convinși că era doar o întârziere obișnuită. Mihai era genul de copil curios, care rămânea uneori în urmă să facă o poză sau să studieze o piatră mai interesantă. Dar, când profesorii au început să îl strige pe nume prin toată zona de campare, atmosfera s-a schimbat.

Nu răspundea.

Costel, ghidul, a pornit imediat într-o direcție pe care doar el părea să o înțeleagă. Pășea repede, cu ochii la pământ, urmărind urme invizibile pentru ceilalți. Profesorii au împărțit elevii în grupuri mici, încercând să mențină ordinea, dar tensiunea creștea cu fiecare minut.

După vreo jumătate de oră, toți cei trei profesori știau că nu mai era vorba de „întârziere”. Era mai grav.

Când l-au sunat pe director, vocea acestuia s-a auzit prin receptor mai aspră ca oricând:
„Anunțați imediat Salvamontul. Și Poliția.”

Vestea a ajuns acasă la Carmen Ionescu la scurt timp după aceea. Femeia era la serviciu, la fabrica unde lucra la bandă, și a simțit cum i se taie picioarele când a auzit că Mihai „nu mai e cu grupa”. A lăsat totul baltă și a plecat direct spre munți, cu inima bătându-i în piept ca un ciocan.

Între timp, în Apuseni începuse cea mai mare căutare pe care oamenii din zonă o văzuseră vreodată. Salvamontiști, jandarmi montani, pădurari, voluntari din satele apropiate — toți au pornit să îl caute pe băiatul cu zâmbet cald și carnețelul plin de desene.

Orele au trecut. Ziua s-a transformat în seară, iar seara în noapte.

Lanternelor li se vedeau luminile ca niște licurici rătăciți printre brazi.

Nimic.

Pe măsură ce treceau zilele, presa a început să apară, iar povestea băiatului dispărut din excursie a ajuns în toate ziarele. România întreagă stătea cu sufletul la gură.

Colegii lui Mihai plângeau în fiecare seară, vinovați că nu observaseră nimic ciudat, că nu l-au strigat mai devreme, că nu îl ținuseră mai aproape.

Dar, dintre toți, Carmen era cea care suferea cel mai tare. Nu dormea, nu mânca, nu vorbea decât atât:
„Trebuie să-l găsim. Trebuie. E băiatul meu.”

Zilnic cobora în Peșteri, însoțită de salvatori. De fiecare dată când vedea o umbră, tresărea. De fiecare dată când cineva spunea „am găsit ceva”, își simțea viața atârnând de un fir.

Trecuseră trei săptămâni. Apoi patru.

Oamenii, epuizați, simțeau că speranța se subțiază.

În a 39-a zi de la dispariție, un pădurar bătrân dintr-un sat vecin, pe nume moș Petru, a venit la echipele de căutare cu un băț lung și un cojoc vechi pe el.

„Eu știu locul unde v-ați uitat cel mai puțin. Acolo se ascund animalele rănite. Poate… poate s-o fi ascuns și băiatul.”

L-au urmat. Au mers ore întregi printr-un traseu greu, prin grohotiș și colțuri de stâncă. La un moment dat, bătrânul s-a oprit și a ridicat bățul.

„Acolo.”

Era o deschizătură mică, ascunsă sub o stâncă.

Când salvamontiștii au intrat, au urlat după doar câteva secunde:

„L-am găsit!”

Mihai era întins pe o lespede, slăbit, murdar și aproape fără vlagă, dar în viață. Camera lui foto era lângă el. Carnețelul — la piept.

Când Carmen l-a văzut, a căzut în genunchi, plângând cu hohote:
„Doamne, mulțumesc! Băiatul meu… băiatul meu e aici!”

Mihai a supraviețuit povestind mai târziu că alunecase într-o zonă abruptă, rănindu-se la picior, și nu mai putuse urca. Trăise cu apă rece și câteva gustări rătăcite prin rucsac.

Întoarcerea acasă a fost ca o sărbătoare națională.

Iar vestea… adevărul pe care l-au aflat abia 35 de ani mai târziu… avea să lase România fără cuvinte.

Dar asta e o altă poveste.