După 5 ani în care l-a îngrijit fără să doarmă

În noaptea aceea, Elena nu a dormit aproape deloc.

Nu a plâns.

Nu a făcut scandal.

A stat la masa din bucătărie cu o cană de ceai rece în față și a privit întunericul de afară.

Timp de cinci ani își repetase că dragostea înseamnă sacrificiu.

Acum înțelegea că sacrificiul fără respect nu este dragoste.

Este exploatare.

La șase dimineața, Mihai a apăsat soneria pe care o folosea când avea nevoie de ceva.

De obicei, Elena sărea imediat din pat.

În dimineața aceea, l-a lăsat să sune aproape un minut.

Când a intrat în cameră, el era deja nervos.

— Ce faci? Nu ai auzit?

— Am auzit.

— Și?

— Pregăteam cafeaua.

Mihai a bombănit.

— Ajută-mă să mă ridic.

— Imediat.

A mai așteptat câteva secunde.

Nu era răzbunare.

Era primul moment din ultimii ani în care nu îl mai punea pe el înaintea ei.

În zilele următoare a început să schimbe lucruri mici.

Foarte mici.

Nu îi mai aducea apa înainte să o ceară.

Nu îi mai ghicea nevoile.

Nu mai alerga prin casă la primul lui oftat.

Iar Mihai observa.

— Ce ai în ultima vreme?

— Nimic.

— Ești supărată?

— Nu.

Dar ceva se schimbase.

Iar el simțea asta.

O săptămână mai târziu, Elena a mers la un avocat.

Acolo a aflat ceva ce nu știa.

Casa nu era exclusiv a lui Mihai.

După căsătorie investiseră împreună în renovări majore, iar multe dintre economiile ei intraseră în proprietate.

Avea drepturi.

Mai multe decât își imaginase.

Pentru prima dată după mult timp a simțit că poate respira.

În aceeași perioadă, Vlad a venit într-o după-amiază și a intrat direct în bucătărie.

— Ce avem de mâncare?

Elena și-a ridicat privirea.

— Bună ziua și ție.

Tânărul a rămas surprins.

— Poftim?

— Se spune „bună ziua”.

Vlad a pufnit.

— Bine. Bună ziua.

— Acum poți să întrebi.

Era pentru prima dată când îi impunea limite.

Și, spre surprinderea ei, funcționa.

Într-o seară, Mihai a început iar să se plângă.

— Mâncarea e rece.

— Poți să mai aștepți două minute.

— Înainte nu vorbeai așa cu mine.

Elena s-a așezat în fața lui.

— Înainte făceam multe lucruri.

El a tăcut.

— Ce înseamnă asta?

Pentru câteva secunde, ea l-a privit direct în ochi.

— Înseamnă că te-am auzit la centrul de recuperare.

Fața lui Mihai s-a golit instantaneu de expresie.

— Ce?

— Tot.

Liniștea care a urmat a fost apăsătoare.

— Elena…

— Nu.

De data aceasta ea l-a întrerupt.

— Cinci ani am fost lângă tine. Cinci ani.

El a coborât privirea.

— Nu am vrut…

— Ba da. Exact asta ai vrut să spui.

Pentru prima dată nu a încercat să îl protejeze de consecințele propriilor cuvinte.

— M-ai transformat într-un serviciu gratuit și ai râs de mine.

— Îmi pare rău.

— Îți pare rău că am auzit.

Mihai nu a găsit niciun răspuns.

Pentru că nu exista unul.

Două luni mai târziu, Elena și-a găsit un nou loc de muncă într-un salon modern din București.

A angajat, împreună cu ajutorul autorităților și al familiei lui Mihai, o asistentă profesionistă pentru programul zilnic.

Costul era mare.

Exact așa cum spusese el.

Dar nu mai era problema ei.

În ziua în care și-a mutat ultimele lucruri, Mihai a privit-o din fotoliu.

Părea mai bătrân.

Mai mic.

— Chiar pleci?

Elena a închis fermoarul valizei.

— Da.

— După tot ce am trăit?

Ea a zâmbit trist.

— Nu plec din cauza accidentului tău.

A făcut o pauză.

— Plec din cauza omului care ai ales să fii după el.

Mihai nu a mai spus nimic.

Când a ieșit pe ușă, Elena a simțit aerul rece al serii pe obraz.

Pentru prima dată după cinci ani, nu se grăbea să ajungă nicăieri.

Și tocmai de aceea se simțea liberă.