Fiica unui milionar a trăit doar trei luni, dar femeia de serviciu a făcut ceva ce l-a cutremurat până în adâncul sufletului.

Radu rămase tăcut. Niciodată nu fusese pus în fața unei astfel de încercări. Întotdeauna rezolvase totul cu bani, semnături și ordine. Dar acum, privind chipul palid al fiicei sale, înțelese că nici cea mai mare avere nu putea cumpăra viața.

Doctorul se apropie de el, cu o privire blândă dar hotărâtă.
— „Ca să o salvez, trebuie să-mi promiți că vei schimba ceva în tine. Boala asta nu e doar în trup, e și în aerul pe care o înconjoară. Fata ta trăiește în frigul inimii tale.”

Cuvintele îl loviră ca un ciocan. Claudia, care stătea într-un colț, își strângea mâinile, sperând să nu izbucnească în plâns. Radu dădu din cap încet, neînțelegând totul, dar simțind că e timpul să asculte.

— „Ce trebuie să fac?” întreabă el cu voce joasă.
— „Să stai lângă ea. Nu ca un om de afaceri, ci ca un tată. Fără telefoane, fără ordine, fără măști. Să-i vorbești, să o atingi, să o lași să te simtă. Copiii simt dragostea, dar și absența ei.”

În acea noapte, Radu nu dormi. Stătea lângă fetița lui, îi mângâia părul și îi spunea povești, deși vocea îi tremura. Pentru prima oară, nu se gândea la cifre sau contracte, ci doar la respirația ei ușoară, la fiecare clipă care putea fi ultima.

Doctorul îi urmărea din umbră, în tăcere, apoi începu tratamentul: infuzii din plante, comprese calde, masaje și exerciții de respirație. Nu erau proceduri moderne, dar erau făcute cu o grijă pe care medicina rece din oraș o pierduse demult.

Zilele treceau greu, iar Claudia făcea totul ca o umbră tăcută. Fierbea ceaiuri, schimba comprese, se ruga în gând. Uneori o vedeai plângând în curte, privind spre cer.

Într-o dimineață, după aproape două săptămâni, Camelia deschise ochii. Ochii ei mari și limpezi se opriră asupra tatălui, iar buzele ei slabe rosteau abia șoptit:
— „Tati…”

Radu izbucni în lacrimi. Își cuprinse fiica în brațe, simțind că inima i se frânge și se vindecă în același timp. Doctorul zâmbi ușor.
— „Vezi? N-a fost nevoie de minuni. A fost nevoie de iubire și curaj.”

Câteva zile mai târziu, Camelia deja putea sta în picioare. Nu era complet vindecată, dar zâmbetul ei umplea casa. Radu, care altădată ar fi dat ordine seci, acum spunea cu voce caldă:
— „Mulțumesc, doctore. Mulțumesc, Claudia. Ați salvat tot ce aveam mai de preț.”

Bătrânul ridică mâna.
— „Nu eu am salvat-o. Ați făcut-o împreună. Uneori, boala unui copil e chemarea la viață a unui părinte.”

Cuvintele lui rămaseră în mintea lui Radu mult timp. După ce s-au întors acasă, omul care trăise doar pentru afaceri și profit a început să trăiască pentru oameni. A deschis un centru pentru copii bolnavi, oferind tratamente gratuite celor fără posibilități.

Iar Claudia… ea a rămas lângă familie, nu ca servitoare, ci ca o a doua mamă pentru Camelia. În fiecare dimineață, fetița o îmbrățișa și îi spunea:
— „Tu ești îngerul meu.”

Iar Radu, privind spre ele, înțelegea că, uneori, cele mai mari lecții nu se învață în birouri, ci în tăcerea unei nopți, lângă un suflet mic care te învață să iubești din nou.