iul meu de 17 ani s-a ras în cap ca să fie alături de iubita lui în lupta ei cu cancerul.

Am plecat imediat, cu inima cât un purice. În câteva secunde mi-au trecut prin minte toate scenariile posibile. M-am temut că Andrei făcuse ceva impulsiv sau că starea Marei se înrăutățise.

Când am ajuns la secția de oncologie, Alina mă aștepta pe hol. Avea ochii roșii de plâns, dar pe chip i se citea și un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de luni întregi.

Fără să spună nimic, mi-a făcut semn să o urmez.

În sala de tratament erau aproape toți adolescenții internați în acea perioadă. Unii purtau șepci, alții eșarfe. Câțiva își ascundeau capul sub glugă.

Andrei stătea în mijlocul lor.

Nu vorbea. Doar zâmbea.

Atunci am observat ceva.

Trei băieți și două fete erau și ei tunși complet.

Lângă ei se aflau încă doi colegi de-ai lui Andrei, care tocmai își puneau șepcile în ghiozdan.

Alina mi-a șoptit:

— Nu s-a ras doar el.

Am rămas nemișcată.

Se pare că, în seara precedentă, Andrei trimisese un mesaj colegilor din liceu.

Nu ceruse bani.

Nu organizase o campanie.

Le scrisese doar atât: „Mara spune că îi este rușine să iasă fără păr. Mâine mă rad în cap. Dacă vreți, veniți cu mine. Dacă nu, e în regulă.”

Nu se așteptase la mare lucru.

Dar dimineața, doisprezece colegi îl așteptau deja la frizerie.

Unii nici măcar nu o cunoșteau bine pe Mara.

Pur și simplu au vrut ca nimeni din secție să nu se mai simtă singur.

Când au intrat împreună în spital, atmosfera s-a schimbat complet.

Copiii care până atunci evitau să se privească în oglindă au început să râdă.

Un băiețel de vreo zece ani l-a întrebat pe Andrei dacă și el face chimioterapie.

Andrei s-a aplecat și i-a răspuns:

— Nu. Dar dacă tu trebuie să treci prin asta, pot măcar să arăt puțin ca tine.

Băiatul a zâmbit larg.

Pentru prima dată de când fusese internat.

Mara plângea, însă de data aceasta nu mai erau lacrimi de rușine.

S-a apropiat de Andrei, i-a atins capul ras și a râs.

— Îți stă cam ciudat.

— Știu, i-a răspuns el. Dar mă obișnuiesc.

Toți cei din salon au izbucnit în râs.

Chiar și asistentele.

Una dintre ele mi-a mărturisit că lucra de aproape douăzeci de ani în oncologie pediatrică și nu mai văzuse niciodată un grup atât de mare de adolescenți venind din proprie inițiativă doar pentru a-i face pe alții să se simtă acceptați.

În zilele următoare, vestea s-a răspândit prin tot spitalul.

Profesorii liceului au organizat un program prin care elevii se înscriau pe rând pentru a le ține companie copiilor internați, ajutându-i la lecții sau pur și simplu jucându-se cu ei.

Totul pornise dintr-un gest pe care Andrei îl făcuse fără să aștepte nimic în schimb.

Tratamentul Marei avea să fie lung și dificil.

Au existat zile grele, cu analize îngrijorătoare și momente în care nici ea, nici familia ei nu mai aveau putere.

Dar de fiecare dată când își pierdea speranța, privea fotografia făcută în salon: o încăpere plină de adolescenți cu capetele rase, zâmbind ca și cum nimeni nu ar fi fost diferit.

Peste aproape un an, medicii ne-au dat vestea pe care o așteptasem cu toții.

Tratamentul dădea rezultate, iar boala intrase în remisie.

În ziua în care Mara a ieșit din spital, părul îi crescuse doar câțiva centimetri.

Andrei avea și el aceeași lungime.

Au râs când au observat.

— Se pare că am pornit de la zero amândoi, a spus el.

Alina m-a strâns atunci în brațe.

— Când te-am sunat în ziua aceea, am plâns pentru că, după luni întregi în care vedeam doar teamă și suferință, fiul tău le-a reamintit tuturor copiilor de aici că nu sunt definiți de boala lor.

Iar în acel moment am înțeles că uneori cel mai mare ajutor nu este să poți vindeca pe cineva, ci să-i faci povara puțin mai ușor de dus.