AMANTA SOȚULUI MEU A ÎNCHIRIAT UN APARTAMENT

După ce a ieșit pe ușă, cu zâmbetul acela prostesc de femeie îndrăgostită, am rămas cu actele în mână și cu inima bubuindu-mi în piept.

Nu am plâns. Nu încă. Era un sentiment prea adânc ca să poată fi eliberat prin lacrimi. Nu era prima dată când bănuiam, dar acum aveam dovada. Carol, cu părul ei blond-oxidat și cu rujul ieftin care se voia provocator, era „ea”.

Și acum, o aveam exact acolo unde voiam.

Weekendul următor, am făcut tot posibilul să o ajut „să se simtă ca acasă”. Înainte de a-i preda cheia, am pus în apartament câteva detalii discrete. O fotografie cu mine și soțul meu, una de la cununia noastră de la primărie, pusă chiar pe noptieră, printre lumânările parfumate pe care le adusese. În dulap, am lăsat un tricou de-al lui, unul pe care știam că-l recunoaște. În frigider, o plăcintă cu brânză de la mama lui, într-un vas de lut cu numele nostru scris cu marker negru.

Știam că nu va rezista să nu-l întrebe nimic. Și știam că el va da înapoi. Că se va încurca în minciuni.

Vineri seară, i-am urmărit pe cameră. În calitate de proprietar, instalasem un sistem de supraveghere în holul comun, legal și vizibil semnalizat. I-am văzut intrând râzând, ca doi adolescenți. Mi-am ținut respirația.

A doua zi dimineață, am primit un apel. De la Carol.

„Tu… tu ești soția lui?”

Am zâmbit.

„Da, Carol. Eu sunt. Și știi ce? Îți mulțumesc. Mi-ai deschis ochii.”

Voia să-mi vorbească, să-mi explice, dar am închis. N-aveam nevoie de scuzele ei. Nici de ale lui.

Când a venit acasă duminică seara, m-a găsit cu bagajele făcute. Contractul de divorț era pe masă, împreună cu cheia de la apartamentul închiriat.

„Ce e asta?” a întrebat confuz.

„E sfârșitul. Și începutul meu.”

Am plecat din apartamentul nostru mic, dar sufocant, cu capul sus. M-am mutat în unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le aveam în portofoliu — cu balcon spre parc, lumină din belșug și liniște. Multă liniște. Nu mai aveam nevoie de el. Nu mai voiam un bărbat care mă ignora, mă mințea, mă trăda.

În locul lui, mi-am făcut obiceiuri noi. Dimineți cu cafea bună și muzică în surdină. Seri cu vin și prietene care îmi aminteau cine sunt. Îmi făceam din nou manichiura cu roșu aprins, cum o făceam când eram fericită. Am mers la coafor, mi-am tuns părul până la umeri și m-am uitat în oglindă fără să mai văd o femeie abandonată. Ci una care s-a regăsit.

Și când, într-o zi, l-am întâlnit pe un alt bărbat, unul simplu, dar cu ochi sinceri și palme muncite, n-am fugit de el. L-am lăsat să-mi țină mâna. Să-mi arate că iubirea adevărată nu doare.

Povestea mea? Nu e despre trădare. E despre trezire. Despre cum, uneori, amanta îți face cel mai mare bine fără să vrea.

Și despre cum, în toată mizeria, te poți regăsi mai puternică decât ai fost vreodată.