Bătăușii credeau că și-au găsit noua victimă — mare greșeală

După acea zi, ceva s-a schimbat în școală. Nu în privința colegilor, ci în privința Irinei. Până atunci, își spusese mereu că tăcerea e cel mai sigur scut, dar începuse să înțeleagă că uneori liniștea e tot ce își doresc cei care te vor la pământ.

Câteva zile mai târziu, în curtea liceului, Mihai și gașca lui stăteau sprijiniți de gard, povestind și râzând tare. Când au văzut-o trecând, au început din nou cu glumele lor.

— „Ia uite, ninja noastră preferată!”, a strigat unul.

Irina s-a oprit. Nu mai tremura. S-a întors încet și a spus calm:
— „Dacă mai aveți chef de glume, putem râde împreună… dar nu cred că o să vă placă finalul.”

Râsetele s-au stins. Mihai a făcut un pas spre ea, provocator.
— „Ce o să faci, o să ne bați?”

Dar înainte să apuce să mai spună ceva, mâna lui s-a oprit în aer. Irina nu-l lovise, doar îi prinsese încheietura cu o mișcare sigură și scurtă. Într-o secundă, el era în genunchi, uluit, fără să înțeleagă ce s-a întâmplat.

— „Nu te vreau jos, Mihai. Vreau doar să înveți să respecți.”

Și-a dat drumul încet, apoi s-a întors și a plecat. Restul băieților nu au scos un cuvânt.

A doua zi, nimeni n-a mai râs. Nimeni n-a mai aruncat bilețele în dulapul ei. Irina mergea liniștită prin curte, iar ceilalți o priveau altfel — nu cu frică, ci cu un fel de respect curios.

În acea săptămână, profesoara de sport a chemat-o după oră.
— „Irina, am văzut cum te miști. Ai făcut vreodată arte marțiale?”
— „Da. Am învățat de la un maestru din București, de mică.”
— „Atunci am o propunere pentru tine. Vrei să ajuți la clubul de autoapărare pentru fete?”

Irina a zâmbit. Pentru prima dată, zâmbetul acela nu era o mască. A acceptat.

În scurt timp, câteva fete s-au înscris. Printre ele erau și unele care o priveau cândva de sus. Acum, învățau de la ea cum să se apere, dar mai ales cum să nu mai lase frica să le controleze viața.

Mihai a privit totul de la distanță. Într-o pauză, s-a apropiat de sală și a văzut-o predând. Mișcările erau calme, fluide, sigure. Când și-a dat seama că îl observase, a vrut să plece, dar ea i-a făcut semn să intre.

A stat câteva minute în tăcere, privind cum le arăta fetelor cum să se ferească de lovituri. La final, s-a apropiat și a spus:
— „Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut.”

Ea a ridicat privirea și a răspuns:
— „Scuzele contează doar dacă te schimbi. Arată-mi, nu-mi spune.”

El a încuviințat. Din ziua aceea, Mihai a început să vină și el la antrenamente. La început stângaci, rușinat, apoi din ce în ce mai serios.

Câteva luni mai târziu, clubul de autoapărare devenise unul dintre cele mai populare din școală. Fetele mergeau acolo nu doar să învețe mișcări, ci să prindă curaj.

Într-o seară, după antrenament, Irina a rămas singură în sală. S-a privit în oglindă și a zâmbit ușor. Nu mai era fata care își aduna cărțile de pe jos printre râsete. Era un exemplu pentru toți cei care credeau că tăcerea înseamnă slăbiciune.

A stins luminile, și înainte să iasă, a spus în gând:
— „Uneori, cea mai mare victorie nu e să câștigi o luptă, ci să te ridici după fiecare cădere.”

Și, odată cu ea, tot liceul învățase o lecție — una care nu se preda în nicio clasă.