În timpul înmormântării unei tinere fete

În sicriu, lângă trupul fetei, erau înghesuite pietre mari, rotunde, unele încă umede, ca scoase dintr-un pârâu. Picioarele ei erau acoperite cu un ștergar alb, brodat cu motive vechi românești, însă cineva îl murdărise cu noroi.

Un murmur neliniștit a străbătut mulțimea. Un bătrân din sat, sprijinit în baston, a șoptit:
— Nu e semn bun… în satele vechi, când se puneau pietre lângă mort, era ca să nu se mai întoarcă.

Mama fetei a rămas nemișcată, dar ochii ei ardeau. S-a aplecat spre trupul fiicei și i-a aranjat părul, șoptindu-i ceva de neînțeles. Unii spuneau că era o rugăciune, alții — un blestem.

Preotul, tulburat, a încercat să-și recapete vocea:
— Fraților, să nu uităm că suntem în casa Domnului…

Dar un vânt rece a trecut printre cruci, făcându-i pe toți să-și strângă hainele pe lângă corp. Copacii trosneau, de parcă ceva nevăzut trecea printre ei.

Unul dintre bărbații care ridicase capacul a prins curaj:
— Doamnă, știți cine a făcut asta?

Mama s-a ridicat și a privit peste mulțime. Apoi, cu o voce clară, a spus:
— Știu. Și nu voi pleca de aici până nu se află și voi toți.

Oamenii au început să-și facă semne între ei. Unii păreau speriați, alții furioși. În satele românești, moartea tinerilor aduce întotdeauna întrebări. Iar când semnele nu sunt limpezi, bătrânii încep să caute răspunsuri în poveștile de demult.

O femeie în vârstă, cunoscută pentru leacurile și poveștile ei, a pășit înainte:
— Pietrele astea… nu-s aduse de râu din întâmplare. Cineva a vrut să lege sufletul fetei. Să nu se ducă la lumină.

Câțiva oameni au făcut cruce, alții au dat din cap neîncrezători. Dar tăcerea apăsătoare îi ținea pe toți pe loc.

Mama fetei a scos din poșeta neagră o batistă veche, țesută de bunica fetei, și a început să șteargă noroiul de pe ștergar. Fiecare mișcare părea un gest de sfidare, de parcă ștergea nu doar murdăria, ci și răul făcut.

— Cineva a vrut să-i închidă drumul, — a spus ea. — Dar nu va reuși.

Apoi s-a întors spre preot:
— Părinte, vă rog, sfințiți totul din nou. Și trupul, și sicriul.

Preotul a oftat adânc, dar a luat crucea și a început să rostească rugăciuni puternice. Fumul de tămâie s-a ridicat încet, învăluind sicriul. Vântul s-a oprit pentru câteva clipe, ca și cum asculta.

Cei opt bărbați au încercat din nou să ridice sicriul. De data asta, spre uimirea tuturor, l-au putut ridica fără efort. Pietrele dispăruseră, de parcă nici nu fuseseră acolo.

Mulțimea a rămas fără cuvinte. Unii au spus că a fost voia Domnului, alții că mama fetei a știut ce face. Dar nimeni nu a mai îndrăznit să comenteze.

Sicriul a fost coborât în pământ, iar mama, cu ochii în lacrimi, a aruncat o mână de pământ peste el, șoptind:
— Mergi în lumină, copilul meu… nimeni nu te mai poate opri.

Și atunci, un singur fir de soare a străpuns norii groși, luminând mormântul. Oamenii au plecat pe rând, dar povestea acestei înmormântări avea să rămână multă vreme în amintirea satului, spusă pe la porți, la șezători și în serile lungi de iarnă, ca un avertisment că uneori, răul se ascunde chiar printre cei vii.