„Soțul meu mi-a spus: «Fiecare își poartă singur de grijă mamei sale.»

Radu a râs stingher.

— Ești obosită. Mai bine du-te și odihnește-te.

— Exact asta voi face.

Am intrat în dormitor, am închis ușa și m-am rezemat de ea.

Dincolo de ușă, vocea Elenei s-a auzit clar:

— Câștigă mai puțin decât fiul meu și tot se crede stăpâna casei…

Nu m-am enervat.

Am deschis telefonul, am intrat în documentul „Jurnal” și am adăugat un nou rând:

Ziua a doua. Radu și-a adus mama, sora, cumnatul și nepotul în casă. Mi-a spus că aș putea „să ajut puțin”. Am refuzat.

Am salvat documentul.

Apoi am privit ușa închisă.

Radu stabilise regula.

Eu doar hotărâsem să o respect.

Duminică m-am trezit mai târziu.

Când am ieșit din dormitor, pentru o clipă am avut impresia că intrasem în apartamentul altcuiva.

Masa din sufragerie era plină de coji de semințe, doze goale, șervețele murdare și un cotor de măr.

Pe canapea era aruncată o pătură înflorată.

Bucătăria arăta ca după un dezastru: grăsime pe aragaz, vase lăsate în apă murdară și resturi de mâncare uscate pe blat.

Baia comună era și mai rău.

Fire de păr pe podea.

Urme ude peste tot.

Toaleta murdară.

Am închis ochii.

Apoi m-am întors în dormitor și am încuiat ușa.

Am făcut duș în baia noastră, m-am îmbrăcat, m-am machiat și mi-am pregătit mapa pentru întâlnirea de serviciu.

Când am ieșit, Radu a apărut pe hol cu părul ciufulit.

— Azi n-ai nimic important, nu? Mama vrea pește la cuptor. Poți să mergi să-l cumperi și, dacă tot ieși, să-i duci pe Andreea și Cătălin prin centrul orașului. Nu se descurcă pe aici și…

— Radu.

S-a oprit.

L-am privit în ochi.

— Fiecare își poartă singur de grijă mamei sale.

A zâmbit, dar zâmbetul nu mai era la fel de sigur.

— Da, știu. Mama e responsabilitatea mea. Dar dacă tot ești acasă și ești liberă…

— Nu sunt liberă. Am o întâlnire cu un client.

Era adevărat. Singura zi în care clientul putea vedea proiectul era duminica.

Radu a deschis gura să spună ceva, dar înainte să apuce, ușa dormitorului principal s-a deschis.

Soacra mea a ieșit purtând halatul meu de mătase.

Halatul meu.

Cel pe care îl primisem cadou de ziua mea.

Avea în păr agrafa mea și pe față o mască cosmetică.

Masca mea.

Una care costa destul de mult.

— Clara, a spus Elena cu voce mieroasă, vin atât de rar. Nu poți să-ți iei liber azi și să mă însoțești?

Am privit-o drept în ochi.

— Elena, masca aceea este a mea. Costă 70 de lei bucata.

Fața ei s-a înăsprit.

Andreea a râs din sufragerie.

— Vai, ce exagerare! E doar o mască.

Am zâmbit.

— Atunci cumpără-i mamei tale o cutie.

Râsul i-a dispărut imediat.

Radu și-a încleștat maxilarul.

— Clara, nu transforma asta într-o ceartă pentru o nimica toată.

Am scos telefonul, am deschis aplicația băncii și i-am trimis o solicitare de plată.

Radu și-a privit telefonul.

— Ce înseamnă asta?

— Masca. Halatul îl verific mai târziu. Dacă este pătat, ți-l voi trece și pe acela.

— Îmi ceri bani pentru lucrurile folosite de mama mea?

— Nu. Îți reamintesc doar că tu ai spus că fiecare își poartă singur de grijă mamei sale.

Fața lui Radu s-a înroșit.

Elena și-a smuls masca de pe față.

— Radu, asta este femeia pe care ai ales-o? Una care îi cere bani soțului pentru o mască de față folosită de soacra lui?

Mi-am luat geanta.

— Nu îi cer dumneavoastră bani. Îi cer fiului dumneavoastră.

Și înainte să ies, am adăugat:

— Pentru că, de două zile, după regulile stabilite chiar de el, dumneavoastră nu mai sunteți responsabilitatea mea.

Radu a venit după mine până la ușă.

— Clara, duci lucrurile prea departe.

M-am oprit cu mâna pe clanță.

— Nu, Radu. Abia încep.

Când am închis ușa în urma mea, am auzit primul țipăt al soacrei mele.

Nu aveam de unde să știu că, până în aceeași seară, regula inventată de Radu ca să mă controleze avea să întoarcă întreaga lui familie împotriva lui.

Mi-am ținut întâlnirea cu clientul fără să mă gândesc nicio clipă să mă întorc mai devreme acasă. Telefonul vibra aproape continuu, dar l-am pus pe silențios.

Când am ieșit din biroul clientului, aveam douăzeci și trei de apeluri pierdute. Opt erau de la Radu, șapte de la soacra mea, iar restul de la Andreea.

Am deschis doar ultimul mesaj.

„Unde ești? Mama spune că nu există nimic de mâncare în casă.”

Am zâmbit.

I-am răspuns simplu:

„Fiecare își poartă singur de grijă mamei sale.”

Nu a trecut nici un minut și m-a sunat din nou.

De data aceasta am răspuns.

— Serios? a izbucnit Radu. Chiar faci asta?

— Fac exact ce ai propus tu.

— Mama nu știe unde sunt oalele, Andreea nu găsește condimentele, iar Luca plânge că îi este foame.

— Îmi pare rău să aud asta.

— Clara, nu fi absurdă!

— Eu nu sunt absurdă. Eu respect regula stabilită de tine.

A închis fără să mai spună nimic.

Când am ajuns acasă, era aproape ora opt seara.

Ușa s-a deschis înainte să apuc să folosesc cheia.

Radu avea șorțul meu de bucătărie legat strâmb la spate.

Părul îi era ciufulit, iar pe tricou avea pete de sos.

Din bucătărie venea un miros puternic de mâncare arsă.

În sufragerie, Elena stătea încruntată.

— În sfârșit ai venit, a spus ea. Fiul meu s-a chinuit toată ziua.

— Știu, am răspuns calm. Și s-a descurcat?

Radu a oftat.

— Nu chiar.

Am intrat în bucătărie.

Chiuveta era plină de vase.

Pe aragaz era o oală înnegrită.

Cuptorul era deschis, iar pe masă se afla o comandă de mâncare livrată.

Am văzut bonul.

420 de lei.

— A trebuit să comandăm, a mormăit Andreea. Fratele meu nu știe să gătească.

— Dar mama ta este responsabilitatea lui, nu-i așa? am întrebat.

Nimeni n-a răspuns.

După câteva minute, Elena a început să se plângă că are nevoie de medicamente și că cineva trebuie să meargă la farmacie.

S-a uitat direct la mine.

— Clara, ai putea…

Radu a ridicat mâna înainte să termin.

A ezitat câteva secunde.

Apoi a spus, aproape fără convingere:

— Lasă… merg eu.

Am ieșit pe balcon și l-am văzut plecând grăbit spre mașină.

Când s-a întors, aproape o oră mai târziu, era vizibil epuizat.

S-a așezat lângă mine.

— Nu mi-am dat seama.

L-am privit fără să spun nimic.

— Tu făceai toate astea.

— Nu doar pentru mama ta, Radu. Pentru toată familia ta.

A coborât privirea.

— Credeam că sunt lucruri mici.

— Pentru că nu le făceai tu.

În sufragerie se auzea vocea Elenei, care îi cerea din nou ceva fiului ei.

De data aceasta nu m-am ridicat.

Nici Radu n-a rămas pe loc.

S-a dus.

A doua zi dimineață, înainte să plece la serviciu, și-a chemat mama și sora în bucătărie.

Le-am auzit fără să trag cu urechea.

— Stați până vineri, a spus el, după care vă duc acasă. Nu o mai puneți pe Clara să facă nimic pentru voi. Eu am fost cel care a făcut regula și tot eu o respect.

Elena a încercat să protesteze.

— Dar suntem familie…

— Tocmai de aceea, mamă. Nu mai vreau ca soția mea să fie tratată ca și cum ar fi menajera tuturor.

Seara, când am deschis documentul „Jurnal”, am adăugat ultimul rând:

„Ziua a patra. Radu a înțeles că o regulă devine nedreaptă atunci când cel care o inventează este obligat să o respecte primul.”

Am salvat fișierul și l-am închis.

N-am avut nevoie să-l mai deschid niciodată. Uneori, cea mai bună lecție nu este o ceartă, ci consecințele propriilor cuvinte.