Toți plângeau când au scos trupul Alinei din apă

Primul răspuns a venit după nici zece minute.

Era de la Radu, un fost coleg criminalist cu care colaborasem în mai multe anchete.

„Nu șterge nimic. Păstrează toate fotografiile și coordonatele scufundării. Mâine dimineață ajung.”

Am închis laptopul și am privit din nou mesajul Alinei.

De ce îmi spusese să caut aparatul ei de filmat?

În dimineața următoare m-am întors în port înainte să apară ceilalți.

Barca era încă sigilată de poliție, dar inspectorul Popescu mă aștepta.

— Colegul dumneavoastră m-a sunat azi-noapte, mi-a spus. Dacă aveți motive serioase să credeți că este crimă, vreau să le aud.

I-am arătat mesajul.

L-a citit fără să spună nimic.

— Nu le spuneți celorlalți că l-am văzut.

Am dat din cap.

Împreună am verificat echipamentul rămas pe barcă.

Camera subacvatică a Alinei nu era nicăieri.

— Lipsește exact obiectul pe care vi l-a indicat, a observat inspectorul.

În acel moment au apărut Vlad și Mihai.

Vlad părea obosit, dar nu distrus.

Mihai avea aceeași expresie calmă pe care o folosea întotdeauna când încerca să controleze o situație.

— Ați găsit ceva? a întrebat el.

— Încă verificăm, a răspuns inspectorul.

Mihai m-a privit lung.

— Clara, ar trebui să pleci acasă.

— De ce te grăbești atât?

Pentru o fracțiune de secundă, zâmbetul i-a dispărut.

Apoi și-a revenit.

— Pentru că suferi.

Nu i-am răspuns.

În schimb, m-am apropiat de locul unde fuseseră depozitate buteliile.

Una dintre ele avea urme fine de zgârieturi în jurul robinetului.

Exact acolo unde cineva intervenise cu o cheie metalică.

Inspectorul s-a aplecat imediat.

— Nu atingeți.

A făcut mai multe fotografii.

Câteva ore mai târziu, raportul preliminar al medicului legist a confirmat ceea ce bănuiam.

Alina nu murise din lipsă de aer.

Înainte să se înece fusese lovită puternic în coaste.

Urmele nu proveneau de la stânci.

Cineva o agresase sub apă.

Vestea a schimbat complet direcția anchetei.

În aceeași după-amiază, unul dintre tehnicienii portului a venit la poliție cu o informație neașteptată.

Cu o zi înainte de excursie, camerele de supraveghere surprinseseră o persoană intrând singură în magazia unde erau păstrate echipamentele de scufundare.

Persoana purta șapcă și glugă.

Dar când imaginea a fost mărită, se distingea foarte clar ceasul de la mână.

Un model rar, cu cadran albastru.

Același ceas pe care Mihai îl purta de ani întregi.

Inspectorul nu a spus nimic.

Doar a închis monitorul și s-a întors spre mine.

— Cred că prietena dumneavoastră știa că este în pericol.

Am privit din nou spre mare.

Valurile loveau liniștite digul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar de data aceasta nu mai vedeam locul unei tragedii.

Vedeam scena unei crime.

Și eram hotărâtă să aflu cine tăiase frânghia, cine ascunsese camera Alinei și, mai ales, de ce Mihai făcea tot posibilul să mă îndepărteze de adevăr.

Pentru că un lucru devenise limpede.

Alina nu fusese aleasă la întâmplare.

Iar eu eram, foarte probabil, următoarea persoană pe care cineva ar fi vrut să o reducă la tăcere.