A plecat la o tinerică, dar după 3 ani s-a întors acasă. Ce a găsit acolo l-a lăsat fără cuvinte!

Vlad a rămas nemișcat, privind în jurul casei care nu mai era a lui. Fiecare colț părea să-i spună că timpul nu stă pe loc pentru nimeni. Că, uneori, pleci crezând că ești de neînlocuit, dar te întorci și descoperi că lumea a mers mai departe, fără tine.

Marina s-a aplecat ușor peste masă, a luat scrisoarea și a pus-o într-o carte. Nici măcar nu a simțit nevoia să-i explice ce era. Zâmbetul ei tăcut spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

— Nu știu dacă îți mai amintești, i-a spus ea, dar ți-am zis odată că o femeie nu pleacă niciodată prima. Ea doar renunță când înțelege că nu mai are pentru cine să lupte.

Vlad a vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. A privit mâinile ei — nu mai erau aceleași. Nu tremurau, nu-l mai căutau, nu-l mai chemau. Erau mâinile unei femei care își găsise pacea.

— Am greșit, Marina…

Ea a dat ușor din cap.
— Știu. Dar uneori, greșelile nu se repară. Se acceptă. Și se învață din ele.

Pe pervaz, un ghiveci cu lavandă împrăștia un miros calm. Vlad și-a amintit cum o tachina odată că umple casa cu flori. Acum, parfumul acela i se părea o binecuvântare și o pedeapsă în același timp.

— Am crezut că o să mă aștepți, a spus el cu o voce joasă.

— Așa am crezut și eu, că o să te întorci. Dar între timp am învățat că așteptarea nu e iubire, e durere. Și m-am săturat să doară.

În tăcerea aceea grea, un ceas bătea undeva în fundal. Fiecare tic-tac părea o amintire care se stingea.

Vlad a privit în jur, căutând urme din viața lui de altădată. Pe pereți, tablourile Marinei — pline de culoare, curaj și lumină — erau dovada că durerea ei se transformase în artă. În forță.

— Ai pictat toate astea?

— Da. În fiecare noapte în care nu puteam dormi, puneam pensula pe pânză. Așa am scos din mine tot ce-ai lăsat.

El a zâmbit amar.
— Nu te mai recunosc.

— Nici eu nu mă mai recunosc, a spus ea, dar în sfârșit îmi place femeia care sunt.

O liniște plină de sens a plutit între ei. Marina a făcut un pas spre ușă și i-a arătat cu privirea calea.

— Vlad, îți doresc să fii bine. Cu adevărat bine. Dar locul tău nu mai e aici.

Bărbatul a clipit de câteva ori, încercând să oprească lacrimile care îl ardeau. A vrut să o îmbrățișeze, dar ea s-a retras ușor.

— Marina, te mai gândești vreodată la noi?

Ea a zâmbit trist.
— Da. Dar nu cu dor. Cu recunoștință. Pentru că fără tine, n-aș fi ajuns să mă iubesc pe mine.

Vlad a ieșit în curte. Aerul rece i-a tăiat respirația. În spatele lui, ușa s-a închis încet, fără zgomot. Definitiv.

A coborât treptele ca un om care își duce singur pedeapsa. În mâna dreaptă strângea cheile pe care le păstrase trei ani degeaba. Le-a privit pentru o clipă, apoi le-a aruncat în iarba udă.

Marina l-a privit de la fereastră. Nu mai simțea ură, nici regret. Doar o pace adâncă, aceea pe care o simți când știi că tot ce era de spus s-a spus.

Apoi s-a întors la șevalet, și-a prins părul la spate și a început un nou tablou. Pe pânză, culorile se amestecau într-un apus cald, iar în colțul drept, o siluetă feminină mergea înainte, singură, dar liberă.

Pentru prima dată în viață, Marina a simțit că e acasă. În sufletul ei.