VECINA MEA TOT „ÎMI LUA DIN GREȘEALĂ” COLETELE

Ieșise în pijama, cu părul vâlvoi, și cu fața roșie de furie. Țipa la nimeni anume, scuturând ceva în mână. Mi-am tras halatul și am ieșit calmă afară, prefăcându-mă surprinsă.

— Totul e în regulă, Linda?

S-a întors spre mine, tremurând. Ținea în mână o cutie de carton… sau, mai exact, ceea ce mai rămăsese din ea. Din interior ieșea un fum subțire, iar pe obraji îi curgeau lacrimi amestecate cu spume de nervi.

— Ai pus ceva în pachetul ăsta! A explodat! Uite ce mi-ai făcut!

Am zâmbit calm.

— Explodat? Ah, da… acel pachet era pentru tata. Avea niște spray-uri cu sclipici cu presiune. Am uitat să menționez că, dacă sunt agitate, pot izbucni… Dar, desigur, era etichetat cu numele meu. Știi tu, pentru mine.

Linda m-a privit de parcă eram Satana în persoană. Avea pe față și pe piept sclipici roșu și verde, lipit de halatul ei alb ca laptele, iar din păr atârnau fundițe aurii. Părea mai degrabă decorul viu al unui brad nebun decât o femeie în pragul colapsului.

— Asta e răzbunare! Te dau în judecată!

Mi-am încrucișat brațele și i-am răspuns:

— Pentru ce? Pentru că ai furat ceva care nu-ți aparținea și ți-ai luat porția de Crăciun? Linda, dacă vrei, putem merge împreună la poliție. Să le explicăm cum pachetele mele „ajungeau din greșeală” la tine, deschise.

A rămas blocată. A tăcut o clipă, apoi a țipat din nou și a trântit ușa casei ei.

Am rămas în pragul casei mele, privind cerul gri de iarnă. Zăpada începuse să cadă lin. Mirosea a Crăciun, a cozonaci și a scorțișoară.

Peste câteva ore, toți vecinii vorbeau despre incident. Una dintre vecinele mai în vârstă, doamna Stanca, mi-a adus o tavă cu colaci împletiți.

— Draga mea, ai avut curaj. De ani de zile se întâmplă asta în cartier. Nimeni n-a avut curajul să-i răspundă Lindei. Dar tu… tu i-ai dat o lecție ca în poveștile de iarnă.

Am mulțumit și am primit colacii. În noaptea aceea, în casa mea s-a simțit pentru prima oară cu adevărat Crăciunul. Mama a primit în cele din urmă un glob special, handmade, pictat de mine. Nu era ediție limitată, dar era plin de suflet.

Și Linda?

A doua zi, am văzut-o spălându-și aleea cu furtunul, încercând să scape de sclipiciul ce părea că intrase și în sufletul casei ei. De-atunci, nu mi-a mai atins niciun colet. Ba chiar, din când în când, îmi lasă discret o scrisoare în cutie: „Scuze. Linda.”

Uneori, cele mai bune lecții se dau cu puțin sclipici și o doză de răbdare românească.