Familia noastră zbura într-o excursie oferită de fundația Make-A-Wish pentru fiul nostru bolnav în fază terminală.

Pentru câteva secunde, nimeni nu a scos un cuvânt.

Apoi pilotul a vorbit din nou.

— În urmă cu două săptămâni, unul dintre colegii noștri a aflat povestea lui Mihai. Am decis că o simplă călătorie până la Disneyland nu este suficientă pentru un copil atât de curajos.

Stewardesele au început să zâmbească.

Din primul rând a apărut un angajat al companiei aeriene împingând un cărucior acoperit cu o husă albastră.

Pilotul a continuat:

— După aterizare, nu veți merge direct la hotel.

Veți fi așteptați de o limuzină care vă va duce într-un loc special.

Iar pentru următoarele cinci zile, familia dumneavoastră va fi cazată chiar într-un hotel din interiorul complexului Disneyland, cu toate cheltuielile acoperite de angajații companiei noastre.

Soția mea și-a dus mâna la gură.

Eu nu mai puteam spune nimic.

Toți pasagerii au început să aplaude.

Dar surprizele nu se opriseră.

Stewardesa a ridicat husa de pe cărucior.

Sub ea se afla o uniformă de pilot, făcută exact pe măsura lui Mihai.

Cu șapcă, ecuson și numele lui brodat pe piept.

— Pentru că astăzi, înainte de a fi pasager, ești copilotul nostru de onoare, a spus comandantul.

După aterizare, echipajul l-a invitat în cabina de pilotaj.

Mihai a stat pe scaunul comandantului, a pus mâna pe manșă și a privit cu ochii mari toate instrumentele.

Un fotograf al aeroportului a surprins momentul.

Înainte să coborâm din avion, pilotul i-a înmânat fotografia deja tipărită.

Pe spate scria:

„Uneori nu putem schimba destinația pe care ne-o dă viața. Dar putem face drumul până acolo cât mai frumos.”

Am păstrat fotografia aceea pe noptieră până în ultima zi a lui Mihai.

După ce fiul nostru s-a stins, am primit un plic de la compania aeriană.

Înăuntru era aceeași fotografie, înrămată, însoțită de o scrisoare semnată de întregul echipaj.

Scria doar atât:

„Vă mulțumim că ne-ați oferit onoarea de a zbura alături de unul dintre cei mai curajoși pasageri pe care i-am avut vreodată.”

Ani mai târziu, fotografia încă stă în sufrageria noastră.

Ori de câte ori o privesc, nu-mi amintesc de boală.

Îmi amintesc de zâmbetul unui băiețel care, pentru câteva zile, a uitat că era bolnav și a trăit exact așa cum merita orice copil: cu ochii plini de uimire și cu inima plină de bucurie.