Când a văzut mesajul de pe telefon, Dorian aproape că a scăpat cafeaua din mână. Scria simplu, dar pentru el era o bombă:

„Logodnica de o seară”

Dorian Pruteanu era genul de bărbat care controla tot: afaceri, angajați, imagine. Dar în acea dimineață, un simplu mesaj l-a lăsat fără replică:

„Venim mâine seară să o cunoaștem pe logodnica ta. Abia așteptăm! ❤️”

A simțit cum i se taie respirația. Uitase complet de micul „adevăr înfrumusețat” pe care-l spusese părinților cu o lună în urmă, doar ca să scape de întrebările lor insistente.

A zis că are o iubită. Ba chiar logodnică! Dar realitatea era alta: el și dragostea erau într-o pauză lungă și liniștită. Până acum.

— Bun. Și acum ce faci, Dorian? — a murmurat, plimbându-se nervos prin living.

Privirea i s-a oprit pe Eliza, femeia care îi făcea menajul de aproape doi ani. Era la fel de discretă ca o umbră, dar mereu prezentă. Tânără, calculată, cu un calm de invidiat.

— Eliza… — a spus el cu voce joasă, apropiindu-se.

Ea s-a întors cu un praf șters de pe o ramă de fotografie.

— Da, domnule Dorian?

— Știu că sună nebunesc, dar… ai putea să mă ajuți cu ceva? E o situație… neobișnuită.

I-a explicat totul, cu rușine în glas. Că a mințit. Că părinții lui vin. Că vor să-i cunoască logodnica. Și că, dacă nu găsește o soluție, toată fațada lui perfectă se va prăbuși.

Eliza l-a ascultat fără să-l întrerupă. Când a terminat, l-a privit fix.

— Vreți să mă prefac că sunt logodnica dumneavoastră?

— Doar pentru o seară! — s-a grăbit el. — Te plătesc în plus, cât ceri! Doar… salvează-mă.

Eliza a oftat. Nu era actriță. Dar nici nu era prima dată când viața îi cerea să improvizeze. În plus… avea nevoie de bani pentru sora ei, internată în străinătate.

— Bine, domnule Dorian. Dar mâine seară, la 22:00, totul se încheie.

— Fă-mă să nu regret alegerea asta, Eliza.

A doua zi, părinții lui Dorian au intrat în casă cu brațele pline de flori și zâmbete largi. Eliza îi întâmpina în rochie bej, elegantă, cu un coc lejer și un zâmbet pe care Dorian nu-l mai văzuse până atunci.

— Ce domnișoară distinsă! — a spus mama lui, încântată. — Cum v-ați cunoscut?

Eliza n-a ezitat o clipă:

— La o librărie. I-am recomandat un roman, mi-a cerut numărul… și de atunci ne tot „citim” reciproc.

Toți au râs, iar seara a decurs surprinzător de firesc. Eliza nu părea deloc din afara peisajului. Vorbea clar, cu umor, chiar cu farmec. Părinții erau fermecați. Dorian… și mai tare.

După plecarea lor, a rămas o liniște ciudată între cei doi.

— Eliza, trebuie să recunosc… nu știu cum ai reușit. Ai fost fantastică.

— Așa zic toți bărbații după prima întâlnire, nu? — a glumit ea, apoi i-a zâmbit.

Timpul a trecut. Dorian a început s-o invite la cină. Apoi la evenimente. Nu mai era un joc. Încet, dar sigur, între cei doi s-a construit o poveste reală.

Șase luni mai târziu, Dorian a pus un inel adevărat pe degetul Elizei.

La următoarea vizită, mama lui i-a șoptit:

— Așa că, librărie, hmm?

Eliza a râs:

— De fapt… făceam ordine printre cărțile lui. Dar e tot o poveste de dragoste, nu?

Și în seara aceea, Dorian a înțeles: unele minciuni, spuse cu disperare, pot duce exact acolo unde n-ai visat că vei ajunge vreodată — la dragostea vieții tale.