Prietenul meu știa că ai mei sunt foarte bogați, așa că m-am hotărât să-l testez.

Prietenul meu știa că provin dintr-o familie bogată, așa că am decis să-l testez.

Eram față în față cu Nikita, într-o cafenea mică de lângă facultate. Mestecam absent dintr-o linguriță în cheesecake-ul pe jumătate lăsat în farfurie, în timp ce el vorbea întruna despre noua lui chitară. De obicei îi ascultam poveștile cu interes, dar în ultima vreme… ceva nu mai era la fel.

Eram prieteni de aproape trei ani, dar de când aflase că tatăl meu deține două firme de IT, Nikita devenise mai atent. Prea atent. Mă căuta mai des, era mereu disponibil, râdea exagerat la orice glumă de-a mea, oricât de slabă era. Și începeam să mă întreb: e prieten cu mine pentru că mă place? Sau doar pentru că sunt „tipul cu bani”?

Așa că m-am hotărât să aflu.

Am scos telefonul, m-am uitat la ecranul de blocare, apoi am tras aer în piept și am spus, pe un ton cât mai nepăsător:

— Nikita… tocmai m-a sunat tata.

A ridicat privirea din cafea și m-a privit curios.

— Totul s-a prăbușit. Firma a dat faliment. Tata e în șoc, mama plânge. Vindem casa, mașinile, inclusiv vila din Italia. Ne mutăm la periferie. Nu mai avem nimic.

A încremenit. Îi citeam pe față un amestec de uimire și… neliniște? Nu era clar.

— Glumești? a întrebat, forțând un zâmbet.

— Nu. E cât se poate de real.

A tăcut câteva secunde. Apoi și-a tras ușor mâinile de pe masă și a scos telefonul din buzunar.

— Uite, cred că trebuie să plec. Mă văd cu cineva. Am uitat complet, spuse rapid, pe un ton aproape rece.

— Aha… ok, am murmurat. Dar inima îmi bătea nebunește.

S-a ridicat, și-a luat geaca și a plecat. Fără un „pa”, fără un „hai că vorbim”. Nimic. M-a lăsat acolo, privind în gol, într-o linguriță care nu mai avea nici gust, nici sens.

Au trecut două zile. Niciun mesaj. Nicio întrebare. Nimic. Pe Instagram, însă, părea că viața merge înainte: terase, glume, alți colegi. Zâmbea, râdea. Eu nu mai existam.

A treia zi, m-a sunat.

— Salut, bă, scuze că n-am mai dat un semn… am fost cam ocupat.

— Mda…

— Da’… ai mai rezolvat ceva cu… situația?

— Nu. Totul e la pământ, i-am spus, mergând până la capăt cu testul.

— Hmm… ok. Oricum, dacă ai nevoie, poate… nu știu, vedem noi.

Vocea lui era plată, ca și cum bifa o obligație, nu ca și cum i-ar fi păsat.

Am închis. Și m-am simțit gol. Nu pentru că l-aș fi pierdut pe Nikita. Ci pentru că m-am mințit prea mult timp că mi-a fost prieten.

Câteva zile mai târziu, l-am confruntat. I-am spus totul. Că a fost un test. Că nimic nu era adevărat.

— Serios?! Și ți se pare normal să-ți testezi prietenii așa? Ce-s eu, cobai?

— Prieten? Tu chiar crezi că un prieten se comportă așa?

A tăcut. A oftat, a dat din umeri și a plecat. Fără să se uite înapoi.

Adevărul doare. Dar mai tare doare când realizezi că ai investit în cineva care era gol pe dinăuntru.

Nu a fost ușor. Dar acum știu: mai bine singur decât înconjurat de aparențe.

Am plătit nota, am ieșit din cafenea și, pentru prima dată fără ezitare, i-am șters numărul. Pe bune, de data asta.