După al nouălea divorț, eram convinsă că al zecelea bărbat va fi, în sfârșit, ultimul

Ne-am așezat în tăcere.

Niciunul nu știa cu ce să înceapă.

În cele din urmă, Slava a zâmbit.

— Te-am recunoscut din prima zi în fabrică.

Am rămas uimită.

— Și de ce nu mi-ai spus?

— Pentru că voiam să văd dacă mă vei cunoaște fără să-ți spun cine sunt.

Am lăsat privirea în pământ.

Nu îl recunoscusem.

Timpul îi albise părul.

Ridurile îi schimbaseră chipul.

Dar ochii erau aceiași.

— Te-am căutat ani întregi după divorț, a continuat el.

Apoi am renunțat.

Mi-am văzut de viață.

L-am întrebat dacă se căsătorise.

A dat din cap.

— Nu.

— Niciodată?

— După tine… n-am mai simțit nevoia.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice reproș.

M-am așteptat să-mi spună cât de mult l-am rănit.

În schimb, m-a surprins.

— Știi ce m-a durut cel mai tare?

Am șoptit:

— Ce?

— Nu faptul că ai plecat.

Ci faptul că ai crezut că valoarea unui om se măsoară după funcția lui și după câți bani are.

Am început să plâng.

Pentru prima dată după zeci de ani, îmi vedeam viața dintr-o altă perspectivă.

Îmi amintisem de toți bărbații pe care îi alesesem pentru bani, pentru statut sau pentru promisiuni.

Și de singurul pe care îl părăsisem tocmai pentru că era un om simplu.

Slava și-a deschis portofelul.

Dintr-un compartiment a scos o fotografie veche.

Era poza noastră de la cununia civilă.

Marginea era uzată.

Hârtia îngălbenită.

Dar o păstrase aproape patruzeci de ani.

— De ce?

am întrebat printre lacrimi.

A zâmbit.

— Ca să-mi aduc aminte că iubirea nu trebuie să depindă niciodată de ambiții.

În următoarele luni ne-am revăzut tot mai des.

Nu ca doi foști soți.

Ci ca doi oameni care, în sfârșit, învățaseră să se cunoască.

Într-o seară, vecinele m-au văzut coborând din mașina lui.

Tania a râs.

— Ei? L-ai găsit pe al zecelea?

Am zâmbit.

— Nu.

L-am regăsit pe primul.

Și abia acum am înțeles că, dintre toți bărbații care au trecut prin viața mea, singurul pe care îl pierdusem cu adevărat fusese chiar omul pe care îl considerasem, cândva, „fără viitor”.