Ca să scape de hărțuiala constantă a poliției, șeful mafiei a găsit pe stradă o tânără

Foarfecele au tăiat prima șuviță lungă. Apoi încă una. Părul încâlcit cădea pe podea, fâșie după fâșie, și, sub el, începea să apară un cu totul alt chip.

Când coafeza a spălat, a tuns și a uscat, iar machiozele au terminat, în oglindă nu mai era o femeie a străzii. Era chipul din fotografie. Identic.

Angajații salonului au amuțit. Una dintre fete a scăpat o pensulă pe jos.

Dar nu asta l-a împietrit pe Alexandru.

Când coafeza i-a strâns Ioanei părul ca să i-l aranjeze, i-a dat la o parte șuvițele de după urechea stângă. Și acolo, pe piele, era un semn din naștere mic, în formă de inimă.

Alexandru s-a apropiat încet, cu fața albă ca varul.

— Nu se poate — a șoptit. Soția mea are exact același semn. În exact același loc. Nimeni nu știe asta în afară de mine.

Ioana s-a uitat în oglindă, apoi la el.

— Am avut mereu semnul ăsta. De când mă știu.

— De unde ești? a întrebat el, cu o voce pe care gărzile de corp nu i-o mai auziseră niciodată. Cine sunt părinții tăi?

— Nu i-am cunoscut — a spus Ioana încet. Am crescut la orfelinat. Mi-au spus doar atât: că am fost lăsată acolo bebeluș, împreună cu o surioară. O soră geamănă. Au dus-o pe ea la o familie bogată. Pe mine nu m-a vrut nimeni.

În salon s-a lăsat o tăcere ca de mormânt.

Alexandru s-a așezat greoi pe un scaun. Femeia pe care o adusese ca s-o dea drept soția lui nu era o sosie oarecare, găsită din întâmplare pe stradă. Era sora geamănă a soției sale. Sora despre care nimeni, niciodată, nu suflase o vorbă.

Planul lui se prăbușea, dar nu asta îl speria acum.

Pentru că Alexandru chiar știa „ceva mai mult decât spusese poliției”. Soția lui, Cristina, nu murise. În urmă cu un an, descoperise dovezile afacerilor lui murdare și fugise, lăsând mașina lângă gară ca toată lumea să creadă ce voia. Îl amenințase că, dacă o caută, dovezile ajung la poliție. De aceea el tăcuse. De aceea răbdase supravegherea. Nu putea nici s-o găsească, nici s-o dea în vileag.

Iar acum, chipul soției lui era din nou în oraș — pe altcineva.

Fotografiile Ioanei transformate au început să circule. Un angajat al salonului le-a trimis unei cunoștințe, „uite ce sosie perfectă a adus interlopul”. Până seara, imaginea ajunsese peste tot.

Și a ajuns și la Cristina, în orașul îndepărtat în care se ascundea.

Când și-a văzut propriul chip pe telefon, lângă un nume care nu era al ei, a înțeles imediat. Nu era o farsă. Era sora despre care mama ei adoptivă îi mărturisise, pe patul de moarte, că existase cândva.

A doua zi, Cristina a făcut ceea ce nu îndrăznise un an întreg.

S-a dus la poliție. A pus pe masă tot ce strânsese despre Alexandru — conturi, înregistrări, nume. Și, la final, a spus:

— Nu am venit doar pentru asta. Am venit pentru că undeva, în orașul acela, sora mea a fost târâtă într-o poveste care nu e a ei.

Anchetatorii, care căutaseră un an o crimă inexistentă, au primit deodată dovezile pentru zeci de fapte reale.

Alexandru a fost arestat chiar în seara aceea, în propria lui casă luxoasă, în timp ce încă încerca să-și dea seama cum să repare ce nu mai putea fi reparat.

Ioana n-a apucat niciodată să joace rolul soției lui.

În schimb, într-o sală rece de secție, două femei identice s-au privit pentru prima dată față în față. Una crescuse în mătase, cealaltă pe stradă. Dar aveau același chip, același semn în formă de inimă după ureche și, undeva adânc, același gol pe care o viață întreagă nu reușiseră să-l umple.

— Am avut mereu senzația că îmi lipsește cineva — a spus Cristina, cu ochii în lacrimi.

— Și mie — a răspuns Ioana.

Cristina nu i-a mai luat înapoi cei o sută de mii de lei promiși de Alexandru. Dimpotrivă. I-a oferit ceva ce banii lui nu ar fi putut cumpăra niciodată: o casă adevărată și un nume care era, de fapt, și al ei.

Orașul a fost șocat de căderea celui mai temut om al lui.

Dar cele două surori nici nu s-au uitat înapoi.

Aveau, în sfârșit, un an întreg de recuperat — și o viață întreagă în față.