O lovitură. Încă una

În mijlocul bucătăriei stătea un polițist.

Lângă el, o polițistă ținea în mână un dosar transparent.

Iar pe masă erau aliniate fotografiile pe care Ioana le făcuse în ultimele luni.

Vânătăi pe brațe.

Pe spate.

Pe coaste.

Pe obraz.

Fiecare fotografie avea data și ora la care fusese făcută.

Alexandru a rămas fără culoare în obraji.

— Ce… ce înseamnă asta?

Ofițerul nu și-a schimbat expresia.

— Înseamnă că astăzi nu veți primi micul dejun. Astăzi răspundeți la câteva întrebări.

Alexandru s-a întors spre Ioana.

Ea stătea lângă fereastră.

Avea o geacă pe umeri și o geantă pregătită.

Nu mai părea speriată.

— Ai chemat Poliția? a întrebat el printre dinți.

— Da.

— Ești nebună?

— Nu. Doar m-am săturat.

El a încercat imediat să schimbe tonul.

— Dragă, putem discuta. Ai interpretat greșit. Ne-am certat, se întâmplă în orice familie…

Polițista l-a întrerupt.

— Am citit declarația doamnei. Am văzut fotografiile. Și avem și înregistrările audio.

Alexandru a clipit des.

— Ce înregistrări?

Ioana a scos telefonul.

— În ultimele șase luni am înregistrat aproape tot.

Camera s-a umplut de liniște.

Din difuzor s-a auzit vocea lui.

Țipa.

Înjura.

Amenința.

Apoi se auzeau loviturile.

Alexandru și-a plecat privirea.

Nu mai avea ce spune.

Polițistul i-a explicat calm că împotriva lui fusese depusă o plângere pentru violență în familie și că urma să fie emis un ordin de protecție provizoriu.

— Aveți câteva minute să vă luați lucrurile strict necesare.

— Apartamentul este și al meu! a izbucnit el.

— Proprietatea este pe numele doamnei, iar măsurile dispuse vă obligă să părăsiți locuința.

Alexandru s-a uitat din nou spre Ioana.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea controlul.

— O să regreți.

Ioana l-a privit drept în ochi.

— Ani întregi am regretat că am tăcut.

Acum nu mai regret nimic.

După ce a plecat împreună cu polițiștii, apartamentul a devenit neobișnuit de liniștit.

Ioana s-a așezat pe un scaun.

A început să plângă.

Nu de frică.

Ci pentru că în sfârșit putea să respire fără să se teamă de pașii care se apropiau de ușă.

În următoarele săptămâni și-a schimbat încuietorile, a început ședințe de consiliere psihologică și a cerut divorțul.

Procesul nu a fost ușor.

Alexandru a încercat să o convingă să-și retragă plângerea, apoi a încercat să o intimideze prin mesaje.

Dar fiecare mesaj a fost predat avocatului.

Fiecare încălcare a ordinului de protecție a fost raportată.

Pentru prima dată, Ioana nu a mai ascuns nimic.

Câteva luni mai târziu, judecătorul a pronunțat divorțul, iar Alexandru a fost obligat să răspundă pentru faptele sale.

În ziua în care a ieșit din sala de judecată, Ioana a șters din telefon ultimul fișier din jurnalul bătăilor.

Nu mai avea nevoie să dovedească nimic.

A păstrat doar o singură fotografie.

Nu una cu vânătăi.

Ci una făcută în dimineața în care cei doi polițiști stăteau în bucătăria ei.

Era fotografia zilei în care frica încetase să-i mai conducă viața.