Socrul meu mă dădea afară din casă, convins că sunt săracă

Alina închise fermoarul genții și îl privi pentru câteva clipe.

— Nu, Andrei.

Nu merg în gară.

Merg acasă.

— Asta este casa noastră!

— Nu.

Este casa tatălui tău.

Eu doar am locuit aici.

Andrei râse ironic.

— Și unde este „acasă”?

La mama ta?

Alina deschise telefonul.

Intră în aplicația băncii.

Apoi îl întoarse spre el.

— Uite.

Andrei se uită distrat la ecran.

După câteva secunde, zâmbetul îi dispăru.

Soldul contului avea șase zerouri.

— De unde…?

Abia mai putea vorbi.

— Ai câștigat la loto?

Alina clătină din cap.

— În ultimii cinci ani am lucrat de acasă după ce adormea Matei.

Traduceri.

Consultanță.

Proiecte pentru firme din străinătate.

Tot ce câștigam economiseam.

Nu am spus nimănui.

Nici măcar ție.

— Dar… de ce?

— Pentru că, în fiecare lună, tu găseai alt motiv să nu economisim nimic.

Ea făcu o pauză.

— Cineva trebuia să se gândească la viitorul copilului nostru.

În acel moment, socrul intră fără să bată.

— Ei? Și-a revenit?

Andrei îi întinse telefonul fără un cuvânt.

Bătrânul privi ecranul.

Ochii i se măriră.

— Asta… este al tău?

— Da.

— Și ai stat aici?

— Da.

— De ce?

Alina zâmbi amar.

— Pentru că am crezut că sunt într-o familie.

Dar, de fapt, eram doar persoana care plătea, gătea și făcea curat.

Socrul încercă imediat să-și schimbe tonul.

— Alina… hai să discutăm ca oamenii…

— Nu mai avem ce discuta.

Andrei se apropie de ea.

— Putem să luăm un apartament.

Acum avem bani.

Alina îl privi lung.

— Noi?

Ați spus mereu că nu avem.

De fapt, doar tu nu aveai.

Ea ridică geanta.

Îl luă pe Matei de mână.

— Unde mergi?

întrebă Andrei.

— În apartamentul pe care l-am cumpărat acum două luni.

Este aproape gata.

L-am mobilat.

Camera lui Matei este pregătită.

Andrei rămase fără glas.

— Știai?

— Da.

Așteptam doar să văd dacă, măcar o dată, cineva mă va trata ca pe un membru al familiei, nu ca pe un portofel și o menajeră.

Nimeni n-a făcut-o.

Câteva luni mai târziu, Alina și Matei locuiau în noua lor casă.

Andrei a încercat de multe ori să se întoarcă.

Dar ea luase deja cea mai grea decizie.

Într-o zi, în timp ce își ajuta fiul să-și aranjeze jucăriile în camera lui, Matei a întrebat-o:

— Mami, aici este casa noastră?

Ea l-a îmbrățișat și a zâmbit.

— Da.

Pentru că o casă nu este locul în care ești tolerat.

Este locul în care ești respectat.