LA ÎNMORMÂNTAREA FIICEI MELE, AMANTA SOȚULUI EI PURTA BRĂȚARA EI ȘI MI-A ȘOPTIT

Frații lui s-au apropiat imediat.

Un singur cuvânt plutea în aer.

Moștenirea.

Radu s-a uitat spre plic.

— Sunt soțul ei. Orice document poate fi discutat mâine, cu mine.

— Soția dumneavoastră a decis altfel.

Avocatul ne-a rugat să mergem într-o sală mică din incinta capelei.

Am intrat doisprezece oameni.

Radu s-a așezat în față, cu Bianca lângă el.

Ea și-a încrucișat picioarele fără să-și scoată brățara.

Eu am rămas în picioare, cu Sofia adormită în brațe.

Avocatul a închis ușa.

Și-a pus telefonul pe masă și a pornit înregistrarea.

— La cererea expresă a doamnei Andreea Popescu, această întâlnire trebuie înregistrată. Nimeni nu este obligat să rămână aici. Dar cine pleacă își pierde dreptul de a contesta anumite dispoziții din testament.

Radu a pălit.

— Este absurd.

— Sunteți liber să plecați.

Nu s-a mișcat.

Avocatul a deschis dosarul.

A explicat că Andreea își modificase testamentul cu șase săptămâni înainte să moară.

Casa, firma și toate conturile urmau să intre într-un trust pentru Sofia.

Eu deveneam tutore provizoriu și administrator al bunurilor până la soluționarea definitivă a custodiei.

Radu a lovit masa cu pumnul.

— Sunt tatăl ei! Nu-mi poate lua copilul nici după moarte!

Sofia s-a trezit speriată.

— Tati… nu mai țipa…

Liniștea care a urmat a fost apăsătoare.

Bianca i-a prins mâna.

— Liniștește-te, iubire. Sigur putem contesta totul.

Avocatul și-a ridicat privirea.

— Doamna Popescu a anticipat această posibilitate.

A scos o a doua foaie.

— A mai lăsat o dispoziție. Soțul ei nu va primi niciun drept asupra firmei și nici acces la conturi până la finalizarea unei investigații privind retrageri neautorizate de bani, documente falsificate și amenințări la adresa sa.

Mama lui Radu a scos un geamăt.

Unul dintre frații lui s-a ridicat în picioare.

— Ce ai făcut?

— Nimic! a strigat Radu. Andreea era bolnavă. Devenise paranoică.

— Fiica mea nu era bolnavă, am spus eu.

— Dumneavoastră nu locuiați cu ea.

— Dar știu că îi era frică de tine.

Radu m-a privit cu o ură pe care până atunci reușise să și-o ascundă.

Bianca s-a aplecat spre avocat.

— Toate acestea sunt doar acuzații. Fără dovezi, nu valorează nimic.

Avocatul nu a răspuns imediat.

A deschis încet servieta și a scos un stick de memorie.

— Tocmai despre dovezi urmează să vorbim.

Radu a încremenit.

Bianca și-a retras mâna de pe brațul lui.

Avocatul a conectat stickul la laptopul pe care asistenta îl pregătise.

Pe ecran a apărut imaginea biroului Andreei.

— Cu cinci săptămâni înainte de deces, doamna Popescu mi-a predat personal aceste înregistrări și mi-a cerut ca ele să fie făcute publice doar dacă i se întâmplă ceva.

Prima filmare o arăta pe Andreea discutând cu contabilul firmei.

Explica lipsa unor sume importante din conturile companiei.

Documentele purtau semnătura lui Radu.

Dar expertiza grafologică demonstra că semnăturile erau falsificate.

În sală s-a auzit un murmur.

A doua înregistrare era și mai tulburătoare.

Camera de supraveghere din birou îl surprinsese pe Radu intrând noaptea.

Deschidea seiful.

Lua documente.

Fotografia acte.

Iar la plecare punea totul la loc.

Bianca începu să respire sacadat.

— Nu… nu poate fi…

Avocatul deschise ultimul fișier.

Era o înregistrare audio.

Vocea Andreei era clară.

„Dacă ascultați acest mesaj, înseamnă că mi s-a întâmplat ceva. Nu cred că accidentul meu va fi un accident. Îmi este teamă de Radu. Am descoperit că a retras bani din firmă folosind documente false și că intenționează să mă lase fără companie și fără Sofia.”

Lacrimile mi-au umplut ochii.

Radu s-a ridicat brusc.

— Este o înscenare!

În aceeași clipă, ușa s-a deschis.

Doi polițiști au intrat în sală.

— Domnule Radu Ionescu?

— Da?

— Sunteți rugat să ne însoțiți pentru audieri în legătură cu suspiciuni de fals, fraudă și alte fapte aflate în cercetare.

Bianca s-a ridicat speriată.

Unul dintre polițiști s-a întors și spre ea.

— Și dumneavoastră va trebui să dați o declarație.

Brățara de aur i-a alunecat de pe încheietură și a căzut pe podea.

Sofia s-a apropiat încet.

A ridicat-o și mi-a întins-o.

— Bunico… asta era a mamei.

Am luat brățara și am strâns-o în palmă.

Pentru prima dată după multe zile, am simțit că Andreea reușise să-și facă auzită vocea.

Procesul a durat aproape doi ani.

Ancheta a confirmat fraudele financiare și falsurile.

Circumstanțele morții Andreei au fost redeschise și investigate din nou.

Eu nu mi-am dorit răzbunare.

Mi-am dorit doar adevărul.

În fiecare dimineață, înainte ca Sofia să plece la grădiniță, îi puneam la mână brățara mamei sale.

Era încă prea mare pentru ea.

Dar o purta câteva minute și zâmbea.

— Bunico…

— Da, iubita mea?

— Mama chiar se întoarce?

Am îngenuncheat în fața ei.

— Nu în felul în care ne-am dori.

— Atunci cum?

I-am atins ușor fruntea.

— În fiecare amintire frumoasă. În fiecare lucru bun pe care îl faci. Și de fiecare dată când îți amintești cât de mult te-a iubit.

Sofia a privit brățara și a șoptit:

— Atunci mama este încă aici.

Și, pentru prima dată de la înmormântare, am simțit că avea dreptate.