Prințul a căutat timp de trei ani mireasa perfectă

Prințul s-a ridicat încet de pe tron.

Toți se așteptau să spună, ca de fiecare dată, „Următoarea”. Dar el a coborât treptele, cu ochii ațintiți asupra fetei, ca și cum n-ar mai fi văzut pe nimeni altcineva în sală.

Cadrul de lemn, în care sute de fete subțiri și grațioase intraseră lăsând spații largi în jurul lor, era acum umplut până la ultimul colț. Umerii ei atingeau marginile. Silueta ei se potrivea în lemn ca o cheie în broască.

— Se potrivește — a șoptit prințul. Pentru prima dată în trei ani, se potrivește.

Un curtean a îndrăznit să întrebe cu voce tare ceea ce gândeau toți.

— Măria Ta… ce se potrivește?

Prințul s-a întors spre sală. Vocea lui, de obicei liniștită, tremura acum de emoție.

— Cadrul acesta nu măsoară frumusețea. Nu măsoară mersul, nici ținuta, nici bogăția rochiei. L-am făcut cu mâna mea, după o singură siluetă, pe care o port în minte de mulți ani.

Sala amuțise. Fetele care râdeau cu câteva clipe înainte priveau acum în pământ.

— Acum șapte ani — a continuat prințul — am plecat singur, deghizat, prin sate, așa cum face uneori un băiat care vrea să scape de ziduri. M-am rătăcit într-o pădure, în plină iarnă, și am căzut prin gheața unui iaz. Aș fi murit acolo, necunoscut de nimeni, dacă o fată nu m-ar fi auzit strigând.

Fata din cadru a ridicat, în sfârșit, privirea.

— M-a scos din apă cu mâinile ei — a spus prințul. Nu era subțire, nu era îmbrăcată în mătase. Era puternică. Destul de puternică cât să tragă afară un băiat înghețat, pe care nimeni altcineva n-ar fi putut să-l ridice. M-a dus în casa ei, m-a încălzit, m-a hrănit, și dimineața a plecat înainte să apuc să-i mulțumesc. N-am aflat niciodată cum o cheamă. Am ținut minte doar umerii aceia, spatele acela drept și un semn pe care îl avea la încheietura mâinii stângi.

Prințul a întins mâna, cu blândețe.

— Îmi arăți încheietura?

Fata a întors încet brațul. Pe pielea de la încheietura stângă era un semn din naștere, în formă de frunză mică.

Un murmur a străbătut sala ca un val.

— Tu ești — a spus prințul, iar ochii i s-au umezit. Te-am căutat trei ani. Am pus să treacă prin cadrul acesta sute de fete, sperând, de fiecare dată, că voi recunoaște silueta care mi-a salvat viața. Toți credeau că sunt un prinț mofturos. De fapt, căutam pe cineva care nici măcar nu știa că îl caut.

Fata a rămas o clipă fără cuvinte. Apoi a vorbit, simplu, fără plecăciuni și fără vorbe alese de la curte.

— Nu am venit azi pentru tron, Măria Ta. O vecină m-a înscris, în glumă. Am venit doar ca să nu-i fac de rușine familia. Iar dacă tot am ajuns aici… voiam să-ți spun ceva.

— Spune.

— Băiatul acela pe care l-am scos din iaz nu mi-a spus niciodată că e prinț. Și tocmai de aceea l-am ținut minte. Pentru că era, pur și simplu, un om care avea nevoie de ajutor. Nu m-am gândit nicio clipă că voi primi ceva în schimb.

Prințul a zâmbit.

— Iar tocmai de aceea te-am căutat. Restul au venit pentru coroană. Tu ai venit odată pentru mine, când nu eram nimeni.

S-a întors spre tatăl său, regele, care privea totul din capul sălii, cu o mână la piept.

— Tată, ai spus că regatul are nevoie de o regină. Iată-o. Nu una care știe să meargă frumos printr-o sală. Una care a fost în stare să tragă un om din gheață, fără să întrebe cine este.

Regele s-a apropiat încet. S-a uitat lung la fată, apoi la fiul său, și pentru prima dată, în trei ani, a zâmbit larg.

— În sfârșit — a spus el — ai găsit singurul lucru pe care nu ți-l putea da niciun regat vecin.

Fetele în rochii scumpe au ieșit una câte una, în tăcere. Curtenii care abia își ascunseseră râsul se prefăceau acum că fuseseră de partea ei de la bun început.

Iar în mijlocul sălii tronului, lângă cadrul de lemn care în sfârșit își găsise silueta, o fată simplă dintr-un sat uitat stătea alături de bărbatul căruia, cu ani în urmă, îi salvase viața fără să-i ceară nimic.

Peste o lună, s-au căsătorit.

Nu pentru că un regat avea nevoie de o regină.

Ci pentru că un om își găsise, în sfârșit, femeia pe care o căuta de mult mai mult timp decât trei ani.