Mama mea vitregă mi-a copiat în secret rochia pentru bal

Gabriel îi ceruse DJ-ului microfonul.

— Înainte de premiu, a spus el, cred că ar trebui să știm povestea rochiei.

Simona a rămas sub reflector, încă zâmbind, dar zâmbetul ei devenise rigid.

Gabriel s-a întors spre mine.

— Te rog să vii puțin aici.

Am clătinat din cap.

Nu voiam.

Aveam șaisprezece ani și simțeam că deja fusesem privită suficient pentru o singură seară.

Dar profesoara mea de chimie, doamna Marinescu, care supraveghea balul, s-a apropiat și mi-a întins mâna.

— Vino, Ana.

Am urcat.

Gabriel nu a făcut nicio glumă despre Simona.

Nu a insultat-o.

Doar m-a întrebat:

— Cine ți-a făcut rochia?

Mi s-a strâns gâtul.

— Mama.

În sală s-a făcut și mai liniște.

— A cusut-o singură?

Am dat din cap.

— Când era bolnavă. A terminat-o cu opt zile înainte să moară.

Am auzit pe cineva inspirând brusc în primul rând.

Simona a făcut un pas spre microfon.

— Nu văd ce legătură are…

Gabriel s-a întors spre ea.

— Multă.

Apoi a scos telefonul.

Cu câteva minute înainte, cât timp eu încercasem să plec, îi trimisesem fără să-mi dau seama răspunsul la întrebarea pe care mi-o pusese în mașină: dacă aveam vreo fotografie cu mama lucrând la rochie.

Aveam.

Îi arătasem una.

Gabriel o trimisese profesoarei Marinescu, iar aceasta o proiectase pe ecranul mare din spatele scenei.

Imaginea a apărut în fața tuturor.

Mama.

Slabă, cu o eșarfă pe cap, stând la mașina de cusut.

În mâinile ei era exact materialul roz pudrat din care fusese făcută rochia mea.

Data fotografiei apărea în colț.

Simona s-a întors spre ecran.

— Opriți asta!

Atunci a țipat:

— Ai înnebunit?!

Gabriel i-a întins calm microfonul.

— Nu. Doar m-am gândit că, dacă două persoane poartă aceeași rochie, oamenii ar trebui să știe care dintre ele poartă originalul.

N-a râs nimeni.

Asta a fost partea pe care Simona n-o anticipase.

Ea voise să mă facă să par ridicolă.

Dar, după ce oamenii au aflat povestea, copia ei nu mai părea elegantă.

Părea crudă.

Simona a coborât de pe scenă.

Tata a încercat s-o oprească, dar ea și-a smuls brațul din mâna lui și a ieșit.

Eu am rămas acolo, complet blocată.

Gabriel s-a apropiat.

— Ești bine?

— Nu știu.

— Vrei să plecăm?

M-am uitat spre ușă.

Cu zece minute înainte, asta fusese tot ce-mi doream.

Apoi m-am uitat la rochie.

La tivul cusut de mama.

La mica imperfecțiune de lângă talie pe care refuzase s-o refacă pentru că spusese că „lucrurile făcute de mână trebuie să păstreze o urmă a omului care le-a făcut”.

— Nu, am spus. Vreau să rămân.

Și am rămas.

Mai târziu, tata m-a găsit pe hol.

— Ana, trebuie să vorbim.

— Știai?

A coborât privirea.

Asta mi-a fost suficient.

— Știai că își făcuse rochia?

— Am văzut-o acum două zile.

— Și n-ai spus nimic?

— Mi-a zis că e doar o glumă. Am rugat-o să poarte altceva.

— Ai rugat-o?

Vocea mi-a tremurat.

— Tata, era rochia făcută de mama.

— Știu.

— Nu. Dacă ai fi înțeles, n-ai fi venit aici cu ea îmbrăcată așa.

Nu mi-a răspuns.

Pentru prima dată, furia mea nu era îndreptată doar spre Simona.

Ea făcuse ceva intenționat.

Dar tata văzuse și alesese varianta cea mai comodă: să nu provoace o ceartă.

În săptămânile următoare, lucrurile acasă s-au schimbat.

I-am cerut tatei toate obiectele mamei pe care Simona nu apucase încă să le dea.

Am mutat fotografiile într-o cutie pe care am păstrat-o în camera mea.

Iar rochia am dus-o la bunica.

Nu mai voiam ca Simona să poată intra vreodată în cameră și s-o atingă.

Tata și Simona au început să se certe tot mai des.

Nu din cauza balului, deși aceea fusese scânteia.

Problema adevărată era că tata începuse, în sfârșit, să observe lucrurile pe care eu încercasem să i le spun de luni întregi.

Fotografiile dispărute.

Hainele mamei date fără să fiu întrebată.

Comentariile despre cât de mult semănam cu ea.

Faptul că Simona părea să considere orice amintire a mamei drept o amenințare.

Căsnicia lor a mai durat câteva luni.

Nu m-am bucurat când s-au despărțit.

Dar am simțit ușurare.

Ani mai târziu, când am terminat facultatea, tata mi-a dat o cutie.

Înăuntru era fotografia cu mama la mașina de cusut.

O înrămase.

Pe spate scrisese:

„Îmi pare rău că am confundat liniștea cu pacea.”

Am păstrat și fotografia, și rochia.

Nu pentru că balul fusese o seară perfectă.

N-a fost.

Dar când mă gândesc la seara aceea, nu-mi mai amintesc prima dată de Simona sub reflector.

Îmi amintesc de mine, câteva minute mai târziu, pe ringul de dans.

Gabriel mă întrebase:

— Pot?

Și își întinsese mâna.

— Ai grijă la rochie, i-am spus.

A zâmbit.

— Știu. E unicat.

Atunci am înțeles ceva ce Simona nu înțelesese niciodată.

Putea copia culoarea.

Croiala.

Materialul.

Putea copia fiecare cusătură vizibilă.

Dar nu putea copia cele opt zile în care mama, știind că nu va ajunge să mă vadă la bal, stătuse la mașina de cusut și pregătise ceva care să fie acolo în locul ei.

De aceea, în seara aceea, nu existaseră niciodată două rochii identice.