M-am căsătorit cu prima mea iubire, bolnavă în fază terminală, pentru că aceasta era „ultima ei dorință”

Am vrut să o întreb cine era, dar femeia s-a îndepărtat înainte să-mi găsesc cuvintele.

— Stați!

S-a oprit.

— Ce înseamnă asta?

S-a întors doar pe jumătate.

— Citiți scrisoarea. După aceea, dacă mai vreți răspunsuri, numărul meu este înăuntru.

Apoi a plecat.

Am rămas cu plicul în mână până când ultimii oameni au părăsit cimitirul.

Abia acasă am avut puterea să-l deschid.

Înăuntru erau trei lucruri.

O scrisoare scrisă de mână.

O fotografie.

Și o copie după un certificat de naștere.

Am luat fotografia prima.

Corina era în ea.

Părea cu câțiva ani mai în vârstă decât atunci când dispăruse din viața mea.

Lângă ea stătea un băiețel de aproximativ nouă ani.

Pe spatele fotografiei scria:

„Matei, 8 ani.”

Mi s-a oprit respirația.

Am desfăcut certificatul.

Numele mamei: Corina Marinescu.

Numele tatălui: necompletat.

Data nașterii m-a făcut să mă așez.

Am calculat o dată.

Apoi încă o dată.

Matei fusese conceput în perioada în care eu și Corina eram încă împreună.

Am deschis scrisoarea.

„Andrei,

dacă citești asta, înseamnă că n-am reușit să-ți spun adevărul cât încă eram lângă tine.

Știu ce vei crede când vei vedea certificatul.

Da.

Matei este fiul tău.”

Am lăsat scrisoarea jos.

Camera parcă se îngustase în jurul meu.

Un fiu.

Aveam un fiu de zece ani.

Am continuat.

Corina aflase că era însărcinată chiar în dimineața de după cearta noastră.

Nu plecase din cauza acelei discuții.

Aceea fusese doar ultima fisură într-o situație mult mai gravă.

Tatăl ei aflase despre relația noastră cu puțin timp înainte. Nu mă acceptase niciodată. Familia Corinei avea bani, iar eu eram un student care lucra seara ca să-și plătească chiria.

Dar adevărata problemă nu fusese lipsa banilor.

Tatăl ei îi controla viața.

Conturile.

Telefonul.

Locuința.

Chiar și oamenii cu care avea voie să păstreze legătura.

Când Corina îi spusese că voia să rămână cu mine, el îi dăduse de ales: ori se întorcea acasă și întrerupea orice legătură cu mine, ori rămânea fără sprijin.

Corina intenționase să aleagă viața cu mine.

Apoi aflase că era însărcinată.

Și se speriase.

„Nu încerc să justific ce am făcut”, scria ea. „Trebuia să am încredere în tine. Dar aveam douăzeci și doi de ani, eram însărcinată și eram convinsă că, dacă rămân, te voi obliga să renunți la tot pentru mine.”

Tatăl ei o mutase la Cluj și îi schimbase numărul.

În primele luni încercase să mă contacteze.

Mesajele nu ajunseseră niciodată la mine.

Mai târziu, rușinea făcuse restul.

Cu fiecare an care trecea, devenea mai greu să se întoarcă și să spună:

„Apropo, ai un fiu.”

Am ajuns la ultimele rânduri.

„Acum ajung la partea pentru care probabil mă vei urî cel mai mult.

Nu m-am întors doar pentru că voiam să mor ca soția ta.

M-am întors pentru Matei.

Sunt singurul părinte pe care îl are.

Tata a murit acum trei ani. Mama mea nu mai trăiește nici ea.

Când am aflat că boala nu mai poate fi tratată, am înțeles că trebuie să repar măcar un lucru înainte să plec.

Trebuia să te găsesc.

Dar mi-a fost teamă să-ți spun imediat despre el.

Mi-a fost teamă că mă vei urî atât de mult pentru cei zece ani pierduți, încât nu vei mai putea vedea copilul dincolo de greșeala mea.

Așa că am făcut încă un lucru egoist.

Am vrut să-mi amintesc pentru câteva zile cum era să fiu iubită de tine înainte să afli totul.

Îmi pare rău.

Matei știe cine ești.

Știe că nu l-ai abandonat.

Știe că tu nu știai că există.

Dacă poți, găsește-l.

Nu pentru mine.

Pentru el.”

Sub semnătura ei era scris un număr de telefon.

Am sunat imediat.

A răspuns femeia de la cimitir.

— Sunt Andrei.

— Știu.

— Unde este fiul meu?

A urmat o tăcere.

— Cu mine. Sunt Irina, verișoara Corinei. Am avut grijă de el în ultimele luni.

— Vreau să-l văd.

— Și el vrea să vă vadă. Dar vă rog să nu veniți furios.

Cuvintele ei m-au oprit.

Eram furios.

Pe Corina.

Pe tatăl ei.

Pe mine însumi.

Pe zece ani pe care nimeni nu mi-i putea da înapoi.

Dar Matei nu avea nicio vină.

L-am întâlnit a doua zi într-un parc.

Era mai înalt decât părea în fotografie.

Stătea lângă Irina, cu mâinile în buzunare.

Când m-a văzut, n-a alergat spre mine.

Nici eu spre el.

Ne-am apropiat încet, ca doi străini care știau că ar fi trebuit să se cunoască dintotdeauna.

— Bună, am spus.

— Bună.

M-a privit câteva secunde.

Apoi a întrebat:

— Mama a spus adevărul? Chiar nu știai?

Mi s-a strâns gâtul.

— Dacă aș fi știut, Matei, te-aș fi căutat în fiecare zi.

A coborât privirea.

— Și acum?

M-am așezat pe banca de lângă el.

— Acum nu vreau să-ți promit lucruri mari. Nici măcar nu mă cunoști.

A dat încet din cap.

— Dar dacă mă lași, vreau să încep de azi.

Pentru prima dată, a zâmbit.

Foarte puțin.

Avea zâmbetul Corinei.

În lunile următoare, lucrurile n-au devenit miraculos simple.

Am făcut testul de paternitate. A confirmat ceea ce Corina scrisese.

Am mers la psiholog împreună cu Matei.

Am învățat ce mâncare îi place, că urăște fotbalul, că adoră astronomia și că își roade unghiile când este speriat.

El a învățat că fac cafeaua prea tare și că nu știu să joc jocurile lui pe consolă.

Nu m-a numit „tată” imediat.

Și nu i-am cerut-o.

Aproape un an mai târziu, am mers împreună la mormântul Corinei.

Matei a pus niște flori lângă cruce.

— Ești încă supărat pe ea? m-a întrebat.

M-am gândit înainte să răspund.

— Da.

S-a uitat surprins la mine.

— Dar o iubești?

— Da.

— Se poate amândouă?

Am privit numele ei scris pe piatră.

— Uneori, tocmai asta e partea cea mai grea.

La plecare, Matei a mers câțiva pași înaintea mea.

Apoi s-a oprit.

— Tată?

Am încremenit.

El părea să nu-și dea seama ce spusese.

— Putem lua pizza?

Am zâmbit cu ochii plini de lacrimi.

— Sigur.

Nu am primit înapoi cei zece ani pierduți.

Nici Corina nu a mai avut șansa să-mi explice privind-mă în ochi.

Dar în ziua în care credeam că o îngropasem pentru totdeauna, ea îmi lăsase în palmă adevărul pe care nu avusese curajul să mi-l spună.

Și, odată cu el, o parte din viața noastră despre care nici măcar nu știam că existase.