N-am ridicat vocea.
Cred că tocmai asta a speriat-o pe Valeria.
Am luat-o pe Camelia în brațe și m-am întors spre sora mea.
— Lucia, te rog să mergi cu ea în sufragerie.
Camelia s-a agățat imediat de gâtul meu.
— Nu, tati! Nu pleca!
— Nu plec nicăieri, iubirea mea.
Am sărutat-o pe frunte.
— Lucia vine cu tine. Eu rămân aici.
Atunci Valeria a izbucnit:
— Serios, Iulian? O să mă judeci după poveștile unei fetițe de patru ani?
Mama s-a ridicat.
— Dacă nepoata mea spune că ai încuiat-o într-un dulap, nu pleacă nimeni de aici până nu aflăm adevărul.
Valeria și-a luat telefonul de pe masă.
— Eu nu stau să fiu interogată.
A făcut un pas spre hol.
— Ba da, am spus. Pentru că acum mergem să vedem dulapul.
S-a oprit.
Pentru prima dată, pe chipul ei a apărut frica.
Am văzut-o.
Și mama a văzut-o.
Am mers cu toții spre camera Cameliei.
Dulapul era unul vechi, încastrat în perete. Îl foloseam pentru haine, pături și câteva cutii.
Am deschis ușa.
La început n-am observat nimic.
Apoi Lucia s-a aplecat.
— Iulian…
Pe partea interioară a ușii, foarte jos, erau zgârieturi.
Multe.
Linii scurte și haotice în lemn.
Mi-am trecut degetele peste ele.
— Camelia?
Fiica mea a răspuns din brațele Luciei:
— Eu le-am făcut.
Mi s-a strâns stomacul.
— Cu ce?
— Cu agrafa.
Lucia i-a dat drumul jos.
Camelia a venit lângă mine și a arătat spre colțul dulapului.
Am scos păturile.
În spatele lor am găsit o sticlă mică de apă, goală, ambalajul unei batoane de cereale și iepurașul ei de pluș.
— De ce este iepurașul aici?
— Îl ascundeam ca să nu mi-l ia.
M-am întors spre Valeria.
Nu mai zâmbea deloc.
— Cât timp o țineai aici?
— Nu am încuiat-o niciodată.
— Camelia spune că da.
— Camelia minte!
Fiica mea a tresărit.
Am ridicat imediat mâna.
— Nu mai țipa la ea.
Valeria și-a dat seama că pierdea controlul.
Și atunci a făcut o greșeală.
— Nici măcar nu stătea mult! Zece minute, poate cincisprezece, când făcea crize!
În cameră s-a făcut liniște.
Valeria și-a dus mâna la gură.
Tocmai recunoscuse.
— Deci ai încuiat-o.
— Nu asta am vrut să spun.
— Tocmai asta ai spus.
Mama mea plângea.
Tata scosese telefonul.
— Sun la poliție.
Valeria a încercat să-l oprească.
— Nu transformați asta într-un scandal! N-am lovit-o!
Atunci Camelia a spus:
— Ba da.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Unde?
Fetița și-a ridicat bluza.
Pe partea laterală a spatelui avea o vânătaie gălbuie, aproape vindecată.
Nu o observasem.
— Am căzut, spusese ea cu câteva zile înainte.
Îmi amintisem perfect.
Eu o crezusem.
M-am așezat pe podea lângă ea.
— Cine ți-a făcut asta?
Camelia nu arăta spre Valeria.
Doar șoptea:
— M-a împins când n-am vrut să spun „mami”.
Valeria a început să plângă.
Dar plânsul ei nu mai avea nimic care să mă atingă.
— Iulian, te rog. Am încercat doar să construiesc o familie cu tine. Ea nu mă accepta. Orice făceam, vorbea despre Elena. Tot timpul Elena, Elena, Elena…
Am privit-o neîncrezător.
— Are patru ani. Elena este mama ei.
— Dar e moartă!
Cuvintele au lovit încăperea ca o palmă.
Camelia s-a ascuns în brațele Luciei.
În momentul acela, pentru mine căsnicia se terminase.
Nu după trei săptămâni.
Ci exact în acea secundă.
Poliția a venit la scurt timp.
Camelia a fost consultată, iar în zilele următoare am urmat recomandarea specialiștilor și am lăsat-o să povestească fără s-o presez cu întrebări repetate.
Au ieșit la iveală lucruri pe care mi-aș fi dorit să nu le aud niciodată.
Valeria îi lua uneori desertul și îi spunea că „fetițele urâte nu primesc dulciuri”.
O obliga să stea singură în cameră dacă vorbea despre mama ei.
Îi ascunsese o fotografie cu Elena.
Și, cel mai rău pentru mine, o convinsese că dacă îmi spune ceva, eu voi alege „noua familie”.
Într-o seară, după ce totul începuse să se liniștească, Camelia a venit lângă mine în pat.
Ținea fotografia mamei ei în mâini.
— Tati?
— Da, puiule?
— Tu mă alegi pe mine?
Întrebarea aceea aproape m-a distrus.
Am luat-o în brațe.
— Nu trebuie să te aleg în locul nimănui. Tu ești copilul meu. Ești responsabilitatea mea. Și trebuia să văd mai repede că ceva nu era în regulă.
A rămas tăcută.
Apoi m-a întrebat:
— Monstrul se mai întoarce?
— Nu.
— Niciodată?
— Niciodată să locuiască aici.
Pentru prima dată după multe zile, Camelia a adormit fără să lase veioza aprinsă.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață, am găsit-o în fața oglinzii încercând să-și prindă singură părul.
— Lasă-mă să te ajut, i-am spus.
— Știi?
Am zâmbit.
— Am mai învățat o dată.
M-am chinuit câteva minute și am făcut două codițe complet inegale.
Camelia s-a privit în oglindă și a început să râdă.
Râsul acela mi-a spus că fetița mea încă era acolo.
Și atunci am înțeles ceva ce voi purta cu mine toată viața:
Uneori copiii nu au cuvintele adulților pentru a explica răul.
Spun doar că cineva este „un monstru”.
Iar datoria noastră nu este să râdem.
Este să aflăm de ce.
