am donat sânge ca să-mi salvez iubitul după ce prietenii lui mi-au spus că fusese implicat într-un accident grav. Când ieșeam din spital, am auzit pe cineva spunând în spatele unei uși:

— Nu-mi vine să cred că a căzut din nou în plasă.

N-am spus nimic.

M-am uitat la vânătaia de pe braț și mi-am scos telefonul.

Ceea ce am descoperit despre cei trei ani petrecuți împreună a transformat acea donare în răzbunarea cu numărul 96.

PARTEA 1

— Dacă mă iubești cu adevărat, n-o să întrebi de cât sânge au nevoie. Donezi și gata.

Acelea fuseseră ultimele cuvinte pe care Andrei mi le spusese înainte ca o asistentă să-mi introducă acul în braț.

Patruzeci de minute mai târziu, am ieșit din centrul de recoltare al unei clinici private din București, cu picioarele tremurând, o bucată de vată lipită de braț și cu absurda certitudine că tocmai făcusem ceva important pentru bărbatul pe care îl iubeam.

Potrivit prietenilor lui, Andrei fusese implicat într-un accident grav în timp ce testa o mașină pe un circuit privat de lângă București.

Mă sunaseră în toiul nopții, spunând că era nevoie urgentă de sânge compatibil.

N-am pus prea multe întrebări.

Andrei era iubitul meu de trei ani.

Și aș fi făcut orice pentru el.

În timp ce căutam liftul, am văzut o femeie îmbrăcată în uniformă medicală împingând pe lângă mine o mică ladă frigorifică.

Am recunoscut eticheta care fusese lipită pe ea cu doar câteva minute înainte.

Pe ea era scris numele meu.

Claudia Ionescu.

Am urmat-o instinctiv.

Femeia intră pe o ușă laterală și, spre nedumerirea mea, scoase punga din recipient și o aruncă într-un container pentru deșeuri medicale.

Am încremenit.

Pentru o clipă am crezut că amețeala mă făcea să văd lucruri care nu existau.

Apoi am auzit râsete.

Veneau dintr-un salon privat a cărui ușă era întredeschisă.

— Nu-mi vine să cred că Claudia a căzut din nou în plasă.

Inima mi s-a oprit.

M-am apropiat.

Andrei stătea confortabil întins pe pat, perfect aranjat, fără oxigen, fără răni, fără măcar un bandaj.

Ținea telefonul în mână.

În jurul lui se aflau Mihai, Luca și alți câțiva prieteni, aceiași oameni care mă sunaseră disperați în dimineața aceea.

— La câte am ajuns? întrebă Mihai printre hohote.

Luca ridică degetele, numărând.

— Nouăzeci și șase.

Toți izbucniră în râs.

Am simțit că podeaua dispare de sub picioarele mele.

— Cea cu brățara a fost genială, își aminti cineva. I-am spus că Andrei pierduse cadoul lor de aniversare, iar Claudia a petrecut jumătate de noapte căutându-l prin ploaie.

— A făcut febră după aia.

— Și chiar și atunci, a doua zi a venit să întrebe dacă fusese găsit.

Un nou val de râsete.

Mi s-a făcut rău.

Apoi au vorbit despre seara în care mă făcuseră să cred că Andrei era inconștient după o operație, iar eu îmi petrecusem întreaga noapte rugându-mă într-o biserică.

Apoi și-au amintit de falsa acuzație de plagiat pe care o primisem în ultimul semestru de facultate.

Petrecusem ore întregi încercând să găsesc dovezi care să-mi demonstreze nevinovăția.

Din cauza aceea ajunsesem târziu chiar la propria ceremonie de absolvire.

Întotdeauna crezusem că fuseseră coincidențe.

Probleme.

Ghinion.

Andrei îmi spunea mereu că eram prea sensibilă.

Apoi am auzit propoziția care mi-a schimbat viața.

— Au mai rămas doar trei, spuse Mihai. Nouăzeci și nouă de răzbunări și înțelegerea se încheie.

— Și după?

— Andrei se desparte de Claudia și se împacă cu Sabina.

Sabina.

Am simțit o lovitură în piept.

Sabina Marinescu fusese favorita concursului universitar de dans cu patru ani în urmă.

Provenea dintr-o familie cunoscută, avea sponsori, instructori particulari și toată lumea era convinsă că va câștiga.

Dar câștigasem eu.

Claudia Ionescu.

Fiica unui contabil din Ploiești și a unei învățătoare.

Îmi aminteam seara aceea.

Aplauzele.

Mama plângând în primul rând.

Tata filmând totul cu un telefon vechi.

Nu-mi imaginasem niciodată că, în culise, Sabina plânsese de furie în fața lui Andrei.

— Claudia i-a luat titlul, comentă cineva.

— De aceea Andrei a început să iasă cu ea, răspunse altul. Mai întâi trebuia s-o facă să se îndrăgostească de el. După aceea urma s-o facă să plătească.

Am simțit că rămân fără aer.

Trei ani.

Trei ani în care încercasem să fiu suficient de bună.

Trei ani în care îi acceptasem tăcerea, respingerea și umilințele pentru că eram convinsă că Andrei pur și simplu avea dificultăți în a-și arăta afecțiunea.

Apoi îl auzii vorbind.

— Nu mai faceți atâta caz. Claudia se bagă singură în toate. N-o obligă nimeni.

Nu exista vinovăție în vocea lui.

Doar indiferență.

M-am îndepărtat de ușă înainte să mă observe cineva.

Am ieșit clătinându-mă din clinică, am traversat intrarea și m-am așezat lângă o jardinieră, plângând cu capul între mâini.

Telefonul începu să sune.

Era mama.

— Claudia, tatăl tău a rezolvat totul cu apartamentul din Brașov. Plecăm săptămâna viitoare. Încă poți veni cu noi.

De luni întregi spuneam nu.

Din cauza lui Andrei.

M-am uitat la urma violacee de pe braț.

M-am gândit la sângele meu ajuns la gunoi.

M-am gândit la nouăzeci și șase de umilințe transformate în glume.

Și am răspuns:

— Mamă… păstrează-mi și mie un loc.

Am închis.

Dar când am ridicat capul, am văzut un mesaj nou de la Andrei.

„Vino mâine. Mai avem trei lucruri de rezolvat.”

Încă nu știam că acele trei „lucruri” puteau distruge ceva mult mai mare decât relația noastră.

Și nu-mi venea să cred ce urma să se întâmple…

🔵🔵🔵 CONTINUAREA POVEȘTII 🔵🔵🔵

În seara aceea nu l-am confruntat.

Nu i-am trimis capturi de ecran.

Nu i-am spus că îi auzisem.

Și, mai ales, nu am încercat să mă răzbun inventând propria farsă.

Am făcut ceva ce Andrei nu se așteptase niciodată să fac.

Am început să verific.

Am deschis conversațiile vechi.

E-mailurile.

Fotografiile.

Calendarul.

Mesajele în care Mihai sau Luca mă contactaseră de-a lungul anilor cu câte o nouă „urgență”.

La început mi s-a făcut rău.

Apoi am început să observ un tipar.

Accidentul fals.

Brățara „pierdută”.

Operația inventată.

Acuzația de plagiat.

Telefonul lui Andrei „furat”, pentru care împrumutasem bani.

O rezervare despre care mi se spusese că fusese anulată din vina mea.

Un cadou scump despre care Andrei pretinsese că îl pierdusem, deși nu-mi fusese dat niciodată.

Unele fuseseră doar umilitoare.

Altele mă costaseră bani.

Câteva îmi afectaseră studiile și reputația.

Am făcut un tabel.

Dată.

Persoană.

Ce mi se spusese.

Ce făcusem eu.

Câți bani cheltuisem.

Ce dovezi mai aveam.

La trei dimineața ajunsesem doar la numărul 41.

Am închis laptopul.

Nu mai puteam.

Mama mă sunase din nou.

De data aceasta i-am spus doar:

— Vin la Brașov.

— Te-ai certat cu Andrei?

Am privit vânătaia de pe braț.

— Nu încă.

---

A doua zi, Andrei mi-a trimis o adresă.

Un restaurant elegant.

Am ajuns cu zece minute mai devreme.

Mihai și Luca erau deja acolo.

Andrei veni ultimul.

Mă sărută pe obraz.

Am simțit cum tot corpul mi se împotrivește.

— Ești bine? mă întrebă.

— Puțin slăbită după ieri.

Mihai își ascunse zâmbetul în pahar.

Am văzut.

De data aceasta chiar am văzut.

— Îmi pare rău, spuse Andrei. Dar ai făcut un lucru bun.

— Pentru tine?

— Pentru mine.

Am zâmbit.

— Atunci a meritat.

Mihai aproape se înecă cu băutura.

Și am știut că spectacolul continua.

Andrei scoase telefonul.

— Am nevoie de o favoare.

Numărul 97.

Mi-a explicat că un prieten apropiat avea probleme financiare și risca să piardă un avans pentru un eveniment. Aveau nevoie urgentă de 8.000 de lei până luni.

— Îți dau înapoi săptămâna viitoare.

Cu o zi înainte aș fi deschis aplicația bancară.

Acum am întrebat:

— Cui îi trimit?

Pentru prima dată, Andrei ezită.

— Îți dau eu contul.

— Perfect.

Mi l-a trimis.

Nu am transferat nimic.

Am păstrat mesajul.

---

Numărul 98 a venit în aceeași seară.

Sabina.

Mi-a trimis un mesaj de pe un cont pe care nu-l mai văzusem niciodată.

Pretindea că avea dovezi că Andrei mă înșela și că, pentru 2.000 de lei, îmi putea trimite totul.

Era atât de absurd încât aproape am râs.

Ei voiau să mă facă să plătesc pentru „dovada” unei trădări pe care chiar ei o organizaseră.

Am făcut capturi.

Nu am trimis bani.

Am răspuns doar:

„Ne vedem mâine. Aduc banii.”

---

Numărul 99 urma să fie finalul.

Am aflat asta în dimineața următoare.

Mihai făcuse o greșeală.

Îmi trimisese mie un mesaj destinat lui Andrei.

L-a șters aproape imediat.

Dar îl văzusem.

„Mâine 99. Filmăm despărțirea. Sabina vine după ce începe să plângă.”

Am stat cu telefonul în mână aproape un minut.

Asta voiau.

Nu doar să mă părăsească.

Voiau să filmeze momentul.

Voiau ultima mea umilință.

Probabil încă o înregistrare pe care s-o revadă râzând.

Atunci am înțeles ceva.

Nu aveam nevoie de o răzbunare mai bună.

Aveam nevoie ca jocul să se termine.

Dar înainte de asta exista un lucru mult mai grav.

Clinica.

Mă făcuseră să cred că exista o urgență medicală.

Fusesem supusă unei recoltări reale în baza unei povești despre un accident care, din ceea ce văzusem, nu existase.

Nu știam cine din clinică știa adevărul.

Nu știam ce documente fuseseră completate.

Nu știam de ce punga pe care credeam că o recunosc fusese aruncată.

Și nu aveam de gând să presupun.

Așa că am cerut în scris documentele medicale la care aveam dreptul și am făcut o sesizare oficială către conducerea clinicii, descriind exact ce văzusem și auzisem.

Am discutat și cu un avocat.

Nu pentru a inventa acuzații.

Ci pentru a afla ce putea fi demonstrat.

Avocatul mi-a spus:

— Nu șterge nimic. Nu modifica nimic. Păstrează mesajele originale și lasă instituțiile competente să stabilească ce s-a întâmplat.

Așa am făcut.

---

În ziua numărului 99, am mers la locul indicat de Andrei.

Era o cafenea.

Mihai și Luca stăteau la o masă din spate.

Sabina nu se vedea nicăieri.

Andrei mă aștepta.

— Trebuie să vorbim.

M-am așezat.

— Bine.

Probabil se așteptase să par speriată.

— Claudia, relația asta nu mai funcționează.

— Înțeleg.

Se opri.

Nu era reacția pe care o aștepta.

— Cred că suntem prea diferiți.

— Posibil.

Se uită spre masa lui Mihai.

Am observat telefonul sprijinit discret de un pahar.

Filma.

— Și… cred că ar trebui să ne despărțim.

— Bine.

Andrei clipi.

— Atât?

Mi-am scos telefonul.

— Nu chiar.

I-am arătat mesajul trimis din greșeală.

Fața i se schimbă.

Apoi captura cu solicitarea celor 8.000 de lei.

Apoi mesajele Sabinei.

— Ce-i asta? întrebă.

— Nouăzeci și șapte. Nouăzeci și opt. Și presupun că tu ești nouăzeci și nouă.

Mihai își luă telefonul de pe masă.

Prea târziu.

— De când știi? întrebă Andrei.

— De la clinică.

Nu mai zâmbea nimeni.

— V-am auzit.

Andrei păli.

— Claudia…

— Nouăzeci și șase.

M-am ridicat.

— Trei ani, Andrei.

— Era doar o glumă care a mers prea departe.

Am râs pentru prima dată.

— O glumă se termină când persoana de care râzi nu se distrează. Voi ați continuat trei ani.

Atunci apăru Sabina.

Se oprise lângă intrare.

Probabil venise pentru marea scenă finală.

Am privit-o.

— Felicitări. Ai câștigat.

— Ce?

— Concursul tău s-a terminat.

Mi-am luat geanta.

Andrei se ridică.

— Stai.

— Nu.

— Putem explica.

— Veți avea ocazia să explicați. Dar nu mie.

Și am plecat.

---

Ceea ce a urmat nu a fost satisfacția instantanee pe care mi-o imaginasem în primele ore de furie.

A fost mai lent.

Și mult mai serios.

Clinica a deschis o verificare internă privind circumstanțele în care fusesem chemată și procesată.

Autoritățile și profesioniștii competenți au fost cei care au trebuit să stabilească dacă fuseseră încălcate reguli și cine purta răspunderea.

Unele dintre cele 96 de episoade erau doar farse crude.

Altele ridicau întrebări mult mai serioase, mai ales cele care implicaseră bani, reputația mea academică sau servicii medicale.

Nu toate puteau fi demonstrate.

Nu toate aveau aceeași gravitate.

Dar aveam suficiente dovezi încât să nu mai poată spune pur și simplu:

„Claudia este prea sensibilă.”

Pentru prima dată, povestea nu mai era controlată de ei.

---

Am plecat la Brașov cu părinții mei.

Primele săptămâni au fost ciudate.

Mă trezeam dimineața și verificam telefonul instinctiv, așteptând o nouă criză a lui Andrei.

Apoi îmi aminteam:

Nu mai era responsabilitatea mea.

Într-o seară, mama mă găsi pe balcon.

— Îți lipsește?

Am vrut să spun nu.

Dar m-am săturat să mint.

— Da.

Mama se așeză lângă mine.

— Asta nu înseamnă că trebuie să te întorci.

Și aceea a fost una dintre cele mai importante propoziții pe care le-am auzit vreodată.

Poți să duci dorul cuiva și totuși să înțelegi că nu este sigur pentru tine.

Poți să iubești amintirea unui om și să refuzi persoana pe care ai descoperit-o în realitate.

---

La câteva luni după despărțire, am găsit o fotografie de la concursul de dans.

Eu pe podium.

Mama plângând.

Tata filmând.

Sabina se vedea în fundal.

Ani întregi, fără să știu, momentul acela fusese începutul obsesiei lor.

Am privit fotografia mult timp.

Apoi am pus-o într-o ramă.

Nu pentru Sabina.

Pentru mine.

Pentru fata care câștigase ceva prin muncă și care nu trebuia să-și ceară scuze pentru faptul că fusese mai bună în acea seară.

Numărul 96 fusese donarea.

Numărul 97 trebuia să fie banii.

Numărul 98, falsa dovadă a infidelității.

Numărul 99, despărțirea filmată.

Dar n-au ajuns niciodată să termine jocul așa cum plănuiseră.

Pentru că între 96 și 99 se întâmplase ceva ce nu prevăzuseră.

Am încetat să mai particip.

Și asta a fost singura „răzbunare” de care am avut nevoie.

Nu să-i fac să sufere de nouăzeci și nouă de ori.

Nu să le distrug viețile.

Ci să le iau singurul lucru de care avuseseră nevoie pentru ca jocul lor să continue:

accesul la mine.