SOACRA MEA A CERUT SĂ SE AȘEZE ÎNTRE MINE ȘI FIUL EI LA NUNTA NOASTRĂ

Nimeni nu părea să observe agitația mea, poate pentru că toți o cunoșteau deja pe Patricia și știau că „face mereu cum o taie capul”.

Dar eu nu eram genul care să înghită în sec la infinit. Așa că am ieșit discret, sub pretextul că trebuie să-mi aranjez trena rochiei, și am sunat pe cineva care îmi promisese ajutor în caz de urgență.

Tatăl meu.

Om simplu, crescut cu demnitate la țară, care credea că nunta e momentul în care două familii se unesc, nu se calcă în picioare. I-am zis doar atât: „Tată, e momentul. Adu-l pe domnul Viorel.”

Nu a întrebat nimic.

Zece minute mai târziu, în salonul decorat cu dantelă și lumini calde, a intrat Viorel, lăutarul din satul nostru. Nu era pe lista de invitați. Nu era nici în ton cu muzica „elegantă” de până atunci. Dar avea ceva ce Patricia nu avea: respect pentru mireasă.

În mijlocul dansului oficial, am luat microfonul și am spus:
„În seara asta nu este doar despre un cuplu. Este despre a onora legătura dintre două familii și despre a ne respecta unii pe alții. De aceea, aș vrea să dedic acest dans special mamei soțului meu, doamna Patricia.”

O tăcere s-a lăsat în sală. Patricia zâmbea deja, convinsă că am cedat.

Apoi, Viorel a început să cânte.
Dar nu orice melodie.

Ci o sârbă oltenească din care nu scapi ușor. O melodie ritmată, săltăreață, care te trage în mijlocul ringului și nu-ți dă voie să stai jos. Lumea a izbucnit în râs, iar Patricia, vizibil jenată, a fost împinsă în față de câțiva invitați amuzați.

„Hai, doamnă, dansați! Că-i piesa dumneavoastră!”

A dansat. A transpirat. A încercat să iasă, dar Viorel a schimbat ritmul, trecând la o horă învârtită care o amețea și mai tare. Între timp, Ethan m-a privit uluit. L-am luat de mână și i-am spus:
„Dacă vrei ca viața noastră să funcționeze, trebuie să înțelegi ceva: femeia de lângă tine sunt eu. Nu mama ta. Și dacă nu poți pune o limită acum, o voi pune eu.”

Nu a spus nimic, dar s-a ridicat. A mers la masa mirilor, a luat scaunul mamei sale și l-a dus la altă masă. Fără cuvinte. Doar cu un gest.

Patricia s-a oprit din dans. S-a uitat la fiul ei, la mine, apoi s-a așezat în liniște.

Pentru prima dată în acea zi, am simțit că e nunta mea.

Și în acel moment, în timp ce se auzeau aplauze și Viorel își odihnea acordeonul, am știut că dacă am putut trece peste acel început, nimic nu ne va mai clătina.

Nici măcar o soacră îmbrăcată în alb.