La petrecerea de ziua de naștere a iubitului meu

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, privind pereții goi ai apartamentului în care crezusem că-mi voi întemeia o familie. Mirosea a trădare și a lacrimi uscate. Dimineața, când soarele a intrat prin perdele, m-am ridicat cu o hotărâre nouă în mine: nu mai voiam să fiu victima nimănui.

Mi-am făcut o cafea tare, mi-am prins părul în coadă și am început să împachetez. Fiecare tricou, fiecare carte, fiecare fotografie avea o poveste. Unele mi-au smuls un zâmbet amar, altele m-au făcut să izbucnesc în plâns. Dar, cu fiecare cutie închisă, simțeam cum se desprinde o bucată din povara aia grea de pe suflet.

Când Javier a venit acasă, pe la prânz, s-a oprit în prag.
— Ce faci? — a întrebat cu o voce nesigură.

— Plec — i-am răspuns simplu. — Poți să rămâi aici cu amintirile tale și cu minciunile tale.

A încercat să mă oprească, dar n-am vrut să aud niciun cuvânt. I-am lăsat cheia pe masă și am plecat fără să mă uit înapoi.

Am mers la mama. Când m-a văzut la ușă, cu ochii umflați și cu valiza în mână, n-a întrebat nimic. M-a strâns doar în brațe, așa cum numai o mamă știe. Și pentru prima dată după mult timp, m-am simțit în siguranță.

În zilele următoare, tăcerea din camera mea era ciudat de liniștitoare. Am început să ies la plimbare prin parc, să citesc, să gătesc din nou. Mi-am redescoperit bucuriile mici. Am realizat că, ani la rând, trăisem pentru Javier — pentru visurile lui, pentru confortul lui, pentru viitorul lui. Uitând de mine.

O seară, pe când mă întorceam de la spital, Marcos m-a așteptat în fața blocului. Avea un buchet de lalele în mână.
— N-am venit să te fac să mă ierți — a spus el. — Doar vreau să știi că am rupt orice legătură cu Javier. Nu pot să mai fiu prieten cu un om ca el.

L-am privit lung. În ochii lui era regret, dar și sinceritate.
— Nu e nevoie să-mi aduci flori — i-am spus. — Adevărul pe care mi l-ai spus valorează mai mult decât orice.

A zâmbit ușor. — Totuși, sper ca într-o zi să poți zâmbi din nou.

Și am zâmbit. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru prima oară după zece ani, simțeam că merit mai mult.

Timpul a trecut, și încet, rănile s-au închis. Mi-am schimbat locul de muncă, mi-am luat o garsonieră mică, dar luminoasă, și am început să pun bani deoparte. N-a fost ușor, dar fiecare pas era o victorie.

Într-o duminică, m-am privit în oglindă și mi-am dat seama că femeia care mă privea înapoi nu mai era Ana cea naivă care a crezut în povești. Era o femeie puternică, care știa ce vrea, care învățase să se aleagă pe ea însăși.

Când Javier a încercat să mă caute din nou, i-am răspuns cu un singur mesaj:
„Mulțumesc. Dacă nu m-ai fi pierdut, n-aș fi știut niciodată cât valorez.”

Și atunci am știut că viața mea abia începea.
Nu mai aveam nevoie de cineva care să mă salveze — mă salvasem singură.