NU TE-AM IUBIT în toți acești 50 DE ANI. Pentru că tu.

Nadia s-a ridicat încet în picioare, și-a netezit rochia brodată cu flori de mac și a privit mulțimea. Apoi și-a întors capul spre Ioan și, cu o voce blândă dar fermă, a spus:

— Știu.

Oaspeții au încremenit. Cineva a scăpat un pahar pe jos. Altcineva a oftat atât de tare, încât părea că toată încăperea rămăsese fără aer.

— Știu de ani de zile că nu m-ai iubit cum se spune în poezii, că nu te-ai pierdut după mine, că n-ai scris scrisori de dragoste în miez de noapte. Dar eu… eu nu am ales viața asta pentru iubirea ta. Am ales-o pentru că mi-am făcut o promisiune. Mie, nu ție.

Se opri o clipă, lăsând liniștea să apese peste sala în care nici copiii nu mai șușoteau.

— Am promis că voi face din casa noastră un adăpost. Că voi crește copiii noștri cu răbdare și cu pâine pe masă. Că voi învăța să zâmbesc și când inima mi se rupe în două. Și știi ce, Ioane? Am reușit. Poate că ție ți-a fost convenabil. Dar mie mi-a fost greu. Și cu toate astea, nu regret nimic.

Olgă, sora ei, clipi des, încercând să-și ascundă lacrimile. Nu reuși.

— Iar acum, la 50 de ani de la acea alegere, vreau să-ți spun ceva: nu te învinovățesc. Poate că ai făcut ce-ai știut. Poate că ai dat cât ai putut. Dar eu… eu am dat totul.

A urmat o tăcere grea, densă, de parcă toți trăiau o amintire care nu era a lor.

— Și dacă ar fi să aleg din nou, tot așa aș face. Pentru că în casa asta s-a râs, s-a muncit, s-a iubit. Nu între noi, poate. Dar copiii noștri au învățat ce înseamnă să rămâi. Să nu fugi când e greu. Și asta e o lecție pe care o dau mai departe cu capul sus.

Un ropot timid de aplauze s-a ridicat dintr-un colț. Apoi altul. Și încă unul. Curând, întreaga sală a izbucnit în aplauze.

Ioan, cu ochii plecați, părea mai bătrân ca niciodată. Poate pentru prima dată, înțelegea ce înseamnă sacrificiul tăcut al unei femei românce. Una care nu cere, dar dă. Care nu plânge în public, dar cară greul în tăcere.

În acea zi, nunta de aur nu a mai fost despre iubire. A fost despre curaj. Despre tăcerea care ține în picioare o familie. Despre adevărul care, spus la timpul potrivit, nu rupe, ci eliberează.

Și în acel adevăr, mulți dintre cei prezenți s-au recunoscut.