Ziua în care mama a murit, noi trei frați am început să facem ordine prin casă

M-am aplecat imediat și am văzut un mic plic galben, îngălbenit de vreme, care se deschisese la colț. Înăuntru era o hârtie cu scrisul mamei. Am recunoscut literele ei tremurate și ordonate, aceleași cu care ne lăsa bilețele când pleca la câmp dimineața.

Pe hârtie scria doar atât:
„Pentru ziua în care n-o să mai fiu. Să nu uitați că v-am iubit.”

Mi s-a strâns inima. Am simțit cum îmi ard ochii și, pentru o clipă, mi s-a părut că aud vocea ei chemându-ne la masă, așa cum făcea în copilărie. M-am așezat pe podea, ținând plicul în mână, și am început să scutur și celelalte pături, cu mâinile tremurânde.

Din a doua pătură a căzut o cutiuță metalică. Când am deschis-o, am găsit câteva fotografii vechi și o bucată de panglică roșie. Era panglica pe care mama o purta în păr în tinerețe. Într-o fotografie, era tânără și zâmbitoare, ținându-ne pe toți trei în brațe, lângă casa bătrânească. M-am uitat la imagine și am simțit o durere dulce, ca un nod în piept.

În a treia pătură am găsit o pungă mică din pânză. Înăuntru erau câteva monede vechi și un bilet mototolit. Pe el scria:
„Să aveți mereu ceva de început.”

Am înțeles atunci. Mama, deși trăise toată viața în lipsuri, pusese deoparte ce putea, ca nu cumva să ne lase chiar fără nimic. Nu era vorba de bani, ci de gândul ei, de iubirea care nu se termină odată cu viața.

M-am ridicat și am privit spre fetița mea, care se uita curioasă la mine.
— Tati, ce e în păturică?
Am zâmbit printre lacrimi și i-am spus:
— O amintire de la bunica ta.

Seara, după ce am adormit-o, am întins una dintre pături pe pat. Mirosul ușor de săpun vechi m-a făcut să închid ochii și să-mi amintesc iernile copilăriei. Mama ne învelea cu grijă și, chiar dacă era frig, lângă ea totul părea cald.

Mi-am dat seama că toată viața alergasem după lucruri mari — un apartament mai bun, o mașină nouă, salariu mai mare —, dar uitasem cât de mult valorează micile gesturi. Păturile acelea rupte erau mai prețioase decât orice. Ele păstrau în ele nu doar fire de lână, ci fire de viață, de iubire, de jertfă.

A doua zi, i-am chemat pe frații mei. Le-am arătat tot ce găsisem. La început au rămas fără cuvinte. Apoi, fratele cel mare, acela care zisese că sunt doar gunoaie, și-a dat jos ochelarii și a început să plângă.
— N-am știut… n-am știut că mama a lăsat ceva pentru noi.

Am stat toți trei la masă, tăcuți, cu pătura întinsă între noi. Parcă o simțeam pe mama acolo, privind mulțumită. Într-un gest firesc, am rupt o bucată mică din marginea fiecărei pături și le-am împărțit între noi.

De atunci, o pătură stă pe canapeaua mea. În serile reci, când o pun peste fetiță și o aud spunând: „Tati, e așa caldă!”, știu că mama încă e cu noi. Nu în fotografii, nu în lucruri, ci în felul în care iubim, muncim și ne ținem unii de alții.

Unele moșteniri nu se măsoară în bani. Se măsoară în căldură. În grija unei mame care, chiar și după ce pleacă, încă ne acoperă cu dragostea ei.