Știi foarte bine că stăm prost cu banii. Dacă vrei să-ți ajuți mama, caută-ți un al doilea loc de muncă

Ștefan rămase în picioare, cu umerii lăsați și privirea în pământ. Voia să spună ceva, dar orice cuvânt i se părea greșit. Tăcerea se așternu între ei, apăsătoare, tăioasă. Din sufragerie se auzeau râsetele copiilor. Nu știau ce furtună se abătuse în bucătărie.

— Știi bine că nu mi-e ușor, murmură el. Nu mi-aș fi dorit să ajungem aici. Dar mama e singură. Tu ai măcar pe ai tăi. Oare dacă era vorba despre părinții tăi, ai fi gândit la fel?

Nina oftă adânc și se așeză pe scaun, masându-și tâmplele.

— Nu e vorba că n-aș vrea s-o ajut. Dar nu putem mereu să luăm de la gura copiilor ca să acoperim ce nu e responsabilitatea noastră directă. Și da, ai dreptate, poate că sunt nedreaptă. Dar sunt obosită. Epuizată. Nu mai pot să duc totul singură.

— Tocmai de asta zic, spuse el, apropiindu-se încet. Dacă am fi amândoi angajați, poate ne-ar fi mai ușor. Și am împărți tot. Nu doar banii. Timpul, grijile, copiii. Și mama.

Nina îl privi lung. În ochii lui nu era reproș, ci doar o durere tăcută. Poate chiar teamă. Poate… neputință.

— Bine, zise ea în cele din urmă. Dar ține minte ce ai spus. Totul împreună. Nu mai sunt dispusă să trag doar eu. Dacă începem, începem amândoi. Până la capăt.

Ștefan încuviință din cap, fără să spună nimic. Doar îi atinse mâna, timid, cum nu o mai făcuse de mult.

Undeva, în camera copiilor, o minge se rostogoli și izbi un perete. Apoi, din nou, râsete. Viața mergea mai departe.